Încerc să îmi reglez respirația. Trag adânc aer în piept. Și secundele pornesc să se numere. Pare. Secundele se strâng pare, ca brațele să nu bată stinghere. Gestul se duce până la jumătate. Și aerul se umple de cuvinte. Se grăbesc să se așeze pe orizontul buzelor. De parcă aș putea să pictez cu ele chemări iar secundele să se înșire până la marginea amintirilor. Pe frunte picături se ascund în spatele șuvițelor. Le trec printre degete, când secundele îngheață pentru un pas, sau poate doi. E un gest decăzut. Un gest ce obișnuia să îmi ducă cuvintele nespuse până pe zvâcnetul tâmplelor. Ca un zălog ce se elibera când secundele se epuizau. Când secundele dintre cuvinte se transformau în emoții, iar frazele se completau la capătul aleii.
Nu știam că ești acolo. Mă urmăreai din spatele cuvintelor. Cu sensuri discrete te insinuai printre metafore lăsând un vag parfum de dorință. Alergam pe aleile sufletului fără să îți simt gesturile nerăbdătoare ce întorceau pagina în timp ce privirile tale își scrutau sinuozitățile trecutului. Alegeai aceeași bancă așezată la umbra cuvintelor. Degetele nervoase netezeau frazele necitite. Îți cântăreai cu teamă explozia de dorințe. Când așteptarea era prea copleșitoare, frunzăreai paginile netrăite și, cu gesturi nemulțumite, lăsai cartea să alunece și să se închidă între coapse. Închideai ochii și începeai să numeri. Îți numărai respirațiile până le pierdeai șirul. Până când pașii mei îți sunau în simțuri. Sau până când secundele mele șuierate împingeau șoapte neștiute.
Îmi răpeai secundele însingurate și le țineai captive în căușul palmelor. Te hrăneai cu freamătul lor. De fiecare dată te așezai pe bancă și îmi vânai secundele. Apoi te hrăneai cu ele până când le învățai rostul. Până când le îmblânzeai și te amestecai printre ele. Nu mai știu dacă alergam eu prin secundele mele. Sau dacă ceea ce respiram erau dorințele tale neînțelese.
Coboram printre cuvinte și îți simțeam parfumul. Era acolo, în frază, ca o terminație ce se lipea natural și încerca să dea un sens gândurilor mele. Îmi luam cuvintele și le amestecam până când pașii mei se opreau împiedicați pe aleea unde secundele îmi erau înghițite. Paginile se zbăteau înainte și înapoi, de parcă o atingere nehotărâtă se războia cu propriul destin. Și nu ar fi vrut să se vadă câte rânduri goale s-ar putea umple între noi.
După fiecare pagină irosită îmi lăsai câte un cuvânt. Pe bancă, la marginea din stânga. Ca o șoaptă nesigură. Ce nu știa dacă își va găsi ritmul printre bătăi de inimă. Sau ecou în dansul gesturilor lente. Treceam mai departe printre cuvintele mele. Ale tale nu aveau chip. Ale tale se zideau unul câte unul, învățând să construiască punți peste pagini goale. Și nu înțelegeai! Frazele se construiau dar emoția nu trecea pe pagina urmatoare, cea care se scria cu secundele mele.
Nu știai că nu poți picta chemări fără secundele dintre cuvinte? Doar ele se numără până când gesturile noastre se recunosc.
