În adolescenţă am avut un prieten foarte bun. Deşi era un pic mai mic decât mine întotdeauna ne-am înţeles extraordinar. Eram foarte apropiaţi. Ne cunoşteam cele mai ascunse gânduri, aspiraţii, dorinţe. Era un visător incurabil, citea mult şi pot să spun că respira poezie. În acea perioadă de trăiri şi emoţii pline de inocenţă am avut bucuria să răsfoiesc un caiet cu poeziile lui. În amintirea acelor vremuri apuse voi posta una din cele mai dragi poezii scrise de prietenul meu.
Poezia “Haos“:
“În seara asta, mamă, priveşte
nu mai plâng,
durerea a-ngheţat în mine,
sunt mut ca un mormânt.
Sunt huiduit de sentimente,
speranţele mă-nghit
ca nişte gloate,
sunt istovit de frământări,
în mine se ucid
incendiile toate.
Furtuni de gânduri mi-am supus,
zâmbind,
nimic nu mă mai mişcă,
nu mă miră,
în faţă am prăpăstii sufleteşti
şi-n ele mă pansează grijuliu
o liră.
Mi-am limpezit privirea
în stropi de roua,
tristeţea mi-am vândut-o
pe un sfat,
îmi duc destinul ca o cruce
în spate,
să lupt n-am încetat.
I-am poruncit inimii să moară,
trăind degerată,
prin ţurţuri să privească
în afară,
din flori de gheaţă să îi fie
credinţa încununată.
Pendula a-ncetat, nefiresc,
să mai bată,
timpul s-a ghemuit într-un colţ
temător,
nici râs, nici plâns, nimic
nu mai există,
otrava s-a evaporat,
e-un gol imens în pasul următor.
Sunt singur pe drum, mi-e frig
şi nu-mi pasă,
Un haos m-atrage
şi nu mă mai lasă.”
