Camera era albă în întregime. Iar ea stătea fix în mijloc şi rânjea la pereţii acoperiţi cu praf de cretă, paralizată. Iar ochii ei, de obicei atât de fermi, erau acum înceţoşaţi, de parcă orice dovadă a existenţei vie a Universului se pironise acolo să fermenteze. Fix în ochii ei iubitori de viaţă şi de acolo direct în inimă printr-un fir irezistibil.

Şi dintr-o dată albul acela neasemuit se despică în două şi din crăpătura cât un firicel de soare se avântă un vultur şi i se aşază pe umăr. Iar la atingerea lui ochii ei devin din nou fermi şi mătăsoşi, iar corpul şi-l simte de parcă ar putea alerga mile şi mile, şi mile şi n-ar fi de ajuns. Vulturul îşi îndreptă ciocul către stâncă şi albul se despică din nou, de această dată la linia orizontului. Dar ea nu poate vedea nimic.

– Ce-mi arăţi?, întrebă ea.

Vulturului îi cade o lacrimă de plumb, iar ea reuşeşte pentru un singur moment să se uite în învălmăşeala de întâmplări pe care le constituie viaţa şi să vadă lucrurile drept.

Aerul are gust de cretă. Ţipătul îl străpunge. Patroana pensiunii se grăbeşte să afle sursa strigătului.

– Muza, pentru Dumnezeu, e 7 dimineaţa. Ai avut un coşmar, culcă-te la loc!

Dar Muza nu mai adoarme, chiar şi după ce trecu o oră de la plecarea patroanei. Deschide geamul larg şi pentru minute întregi este concentrată doar pe ritmul respiraţiei ei, atentă să nu fie prea accelerat.

Aerul de munte risca să o înece. Dar ea îşi asumă riscul și continuă să inhaleze aerul de parcă pentru prima dată şi-ar fi dat seama că viaţa ei depinde de el. Şi îi este aerul atât de binefăcător că ar putea lua acest moment şi să-l transforme într-o infinitate de momente echivalente în timp. Dar ea nu vrea doar să respire munţii, vrea să-i vadă, să-i audă și să-i simtă. Aşa că, nu fără un oarecare regret că părăseşte locul acela cald, Muza iese din camera unde era cazată şi se duce în sala de mese, unde este aşteptată cu masa servită. Ia în mână o bucată de pâine, dar se răzgândeşte şi o aruncă în farfurie.

– Vreau să urc pe munte!, strigă Muza mai mult pentru ea decât pentru oamenii din jur.

– Nu vezi, Muza? Plouă.

Fata aprobă. În general ar fi ripostat, dar deja s-a săturat să mai explice cuiva că vremea nu este o scuză demnă pentru cineva.

– Du-te la cetate, Muza. E cea mai importantă atracţie turistică de aici.

Muza se pregăteşte să riposteze, dar simte un junghi în colţul inimii, parte a ei care nici nu ştia că se poate face atât de bine auzită. Părea că toată fiinţa ei îi cere, chiar o imploră, să meargă în acel loc bizar numit „la cetate”. Iar durerea pe care o simte este atât de bine definită şi de exactă că nu poate refuza.

– Mă duc, şopteşte înspăimântată, iar vântul de larguri din ea se linişteşte.

Muza pleacă, mai conştientă ca niciodată de prea multele lucruri pe care nu le înţelege, de setea de cunoaştere ce pulsează în ea. Iar visul de aseară lasă în urma lui şi mai multe întrebări. Măcar şi-a răspuns la cele cu privire la cetate. Acum ştia că era vorba despre Cetatea Poenari, aflată prin zonă şi, aparent, inevitabil de vizitat. Muza merge pe scările acelea pas cu pas şi uită să şi-i numere. Ajunge în vârf şi îşi dă seama că tăcerea o sperie, este asurzitoare şi provine din lipsa oamenilor. Muza dă din cap ca şi cum ar fi un alchimist care tocmai ar fi aflat reţeta pentru a transforma metalul în aur, un adevăr vechi de mii de ani. „Plouă”, îşi spune ea. „Oamenii se tem de ploaie.” Iar ea în vârf de cetate se simte mai singură ca oricând.

Şi dintr-o dată cerul se despică în două, iar ploaia se adună în despicătură. Un vultur zboară în cercuri la orizont. Muza îşi simte capul rotindu-se şi el odată cu vulturul şi coboară. Pe drum vede prima dovadă că ar mai exista umanitatea, două fețe care se opresc înaintea ei.

– Aţi fost şi dumneavoastră la Cetatea Vulturilor?

Ochii Muzei se transformă în lună şi în stele.

– Care cetate? țipă ea.

– Cetatea Poenari. Aşa se mai numeşte, Cetatea Vulturilor.

Muza nu mai răspunde, aleargă în disperare la pensiune. În primul om pe care-l vede, patroana pensiunii, vede şi răsăritul primei speranţe.

– Am văzut un vultur! strigă ea.

– Imposibil! Vulturii se arată numai când vor să atace.

Muza nu mai suportă, fuge în cameră şi încercând să piardă măcar pentru câteva clipe contactul cu lumea adoarme. Dar de data aceasta este ea trezită de plânsetele altcuiva.

Muza aleargă în sala de mese unde o găseşte pe patroană plângând.

– Ce s-a întâmplat? întreabă disperată.

– Cetatea …, reuşeşte ea să rostească un cuvânt, dar Muza nu avea nevoie de mai multe.

Este ciudat cum printr-un singur cuvânt doi oameni îşi pot spune tot ceea ce aveau de spus.

Muza vedea cetatea din orizonturi. Sau ce a mai rămas din ea. Căci ruinele au devenit bucăţi de pietre, iar în jurul lor roiesc zeci de vulturi, ca şi cum ar încerca să refacă ei singuri cetatea.

Muza se întoarce şi priveşte patroana, iar ea îi ghiceşte întrebarea pe chip.

– Azi-noapte a fost furtună. Un trăsnet … A rezistat cetatea atâtea veacuri, ca un ecou al vremurilor apuse, şi a fost răpusă de un fulger? Ştiai, nu-i aşa, Muza? Ştiai că se va întâmpla, nu-i aşa?

+ Nu ştiam, însă am simţit.

– Am ştiut că eşti specială. Când ţi-am auzit prima oară numele am simţit cum fiecare literă strigă acest lucru.

Muza se înfioară. Poate ar fi putut preveni dezastrul. Sau poate demersul lucrurilor este înzecit mai puternic decât ea. Tot ce a fost capabilă să mai spună a fost o şoaptă strigată, care s-a ridicat să domnească prin cetate:

“Cuib de vulturi a fost odinioară şi cuib de vulturi a rămas.”

 


 

 

 

2015  – Karla Manea – clasa a VIII-a

 

 

Poenari

 

Foto

 

Ce a mai scris Kărluţa:

 

 


2 Comments

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Translate »