Partea I: “Apocalipsa după Georgel”, despre trezirile lui Georgel aici.
Partea II: “Regretele patiserului Marcel”, despre frustările lui Marcel aici.
P.S. Au trecut trei ani. Trei ani de muncă în folosul comunității. Cum intri în Palat pe stânga, aproape de gard, e un loc marcat de atâtea regrete. A visat. A visat mult. Un amestec teribil de vise și visuri. Și-a înălțat relativ ușor visul. Un curent de aer ascendent sufla darnic dinspre chirurgul baron, sau dinspre baronul chirurg. S-a lăsat purtat și visul l-a dus departe. Pe maluri Dâmbovițene. A survolat Kiseleff-ul, a supus Piața Victoriei și țelul final a fost îndreptat către Cotroceni. S-a prăbușit inexplicabil pentru el, doar pentru el, la un buchet de trandafiri de zidul Palatului. În interior. Acolo unde se prăbușesc visurile. Au trecut trei ani și pe locul catastrofei s-a născut un chioșc. De fapt s-a aprobat special pentru el un chioșc. Oricum Bolo deschisese Palatul și pentru muritorii de rând. Chioșcul era bucuria cartierului. În fiecare zi se lipeau de el sute de metri de cozi. Ca niște tentacule ce se zbăteau flămânde în teribilul miros de Buzău.
“Marceleeeee, băi, Marcele, iar ai căzut în transă? Vezi, tată, că se ard covrigii!”
Continuare – Partea III: “Cu Werner la psiholog”
Începuse să viseze din nou. În ultimii ani devenise o obișnuință. Visa mult. Visa peste tot. Era ca un fel de colac. Nu se lămurise încă dacă el îl salva pe cel din vis. Sau dacă cel din vis îl salva pe el. Uneori lucrurile erau atât de ciudate că nu mai știa cine este el de fapt. Chiar se surprindea singur făcând gesturi care nu erau ale lui. De multe ori s-a privit de undeva din exterior, ca și cum ar fi urmărit pe o cameră propria înregistrare. Mergea ca un somnambul pe un culoar lung făcut de coloane nesfârșite de oameni. Și pe o parte, și pe cealaltă a visului, mulțimea vocifera la el. Cu cât înainta mai mult, cu atât fețele oamenilor deveneau mai livide, mai aspre. Se schimonoseau până când bucăți de carne se dezlipeau și i se aruncau sub tălpi. Speriat încerca să calce pe vârfuri, să nu se lipească de furia mulțimii. Mici pocnete îi explodau sub pași iar infinite guri îi zbierau de după umeri. Încerca să stingă cumva acea imagine. Căuta un buton, orice, un gest de unde totul să dispară. Sau măcar să sară într-un alt vis.
Ah! Se încovoaie de durere. Nimic nu este mai umilitor decât un șpiț bine țintit între coastele 9 și 10. Bine, nu e chiar un șpiț. Mai degrabă este un bot de sabot, bont și dur. Dur ca orice sabot olandez. Apăsat politicos exact între două coșmaruri. Tot drumul din vis a fost presărat cu hulpave creaturi ce atentau la liniștea lui. Dar cele de la final erau de nesuportat. Își întindeau niște tentacule odioase și încercau să îl apuce de limbă și să îi smulgă puținele cuvinte rătăcite între obrajii săi. Se lupta, se lupta să rămână în vis, dar se făcea că limba deja îl părăsise și scuipa litere. Scuipa literele atât de dragi lui: n, a, t, o. Un nou șpiț insuportabil și ochii îi urlă de furie. Se trezește buimac și privește în jur. Un sabot îl privește politicos și rugător. “Crosa numărul 10. Nu știi care este? Aia pe care scrie NATO!”
Niciodată nu i-a plăcut canapeaua. După luni de zile și-a dat seama de ce. Semăna cu cea din propriul garaj. Prea erau vii momentele de exil. E și acesta printre motivele deciziei. De a candida. A simțit nevoia să fugă. Să fugă cât mai departe de casă. Și să fie păzit! Se tot foiește. Nu își mai găsește locul de când a fost obligat să plece. Unde să se întoarcă? Măcar dacă tehnica ar funcționa la el. Lumea din jur o laudă. Hipnoză regresivă. Încearcă. Tot încearcă. Ce să facă mai mult! Îi e frică de amintiri și de aceea nu poate ajunge în starea de relaxare. Ar vrea să intre în starea de transă, dar să reia acești ultimi zece ani. Pe de altă parte, cineva i-a spus că terapeutul este foarte bun la băgat în transă, dar are mari probleme la procesul de întoarcere. Nouă din zece pacienți îi rămân blocați în trecut. Nu mai reușește să îi aducă înapoi. Brrrr! Cine știe prin ce coclauri rămâne părăsit. Măcat să își aleagă singur anul.
Se răsucește ușor spre perete, cu spatele spre terapeut. Să nu îl vadă ce face cu mâna dreaptă. Cu gesturi discrete își bagă două degete în pantaloni. Și pipăie atent obiectul ascuns acolo. Buricele degetelor alunecă pe textură și freacă simbolurile cu iz de plumb. E acolo unde l-a băgat înainte să plece la ședință. O bucată de ziar din februarie 2017. Era bine atunci. Se simțea atât de bine. Când punea tunurile pe alde pesediști și aprindea fitilul cu propriile mâini. Fraierul ăsta de terapeut nu a observat că a venit îmbrăcat ca atunci când a ieșit în piață și s-a întâlnit cu oamenii protestând împotriva oug13.
Cu greu își stăpânește emoția. E într-un moment crucial pentru viitorul lui. Adică, e un moment crucial și pentru trecutul lui. Se aruncă într-o aventură fantastică. E aventura vieții lui și speră să îi reușească. De când l-au dat ăștia afară, bine, și-a dat el demisia, de atunci se gândește într-una la acest lucru. A revăzut pelicula de zeci de ori. Ce zeci de ori, de sute de ori. Nu mai face nimic altceva. Se uită încontinuu. Fiecare scenă, fiecare dialog, fiecare detaliu. Totul este văzut, cântărit, asumat. Și-a umplut tabla gândurilor cu mii de calcule. Încearcă să depășească incertitudinea lui Werner, tizul său. Cum care? Heisenberg! Important este să ajungă acolo unde își dorește și să își schimbe destinul.
Aseară s-a uitat ultima oară la peliculă. A lăcrimat tot pentru ultima oară și a decis ca azi să se întâmple. Cine ar fi crezut că un urs ca el poate să se emoționeze așa de tare. Să fie atât de romantic. Deși el nu vrea să se întoarcă zeci de ani și nici măcar pentru o femeie. Se umflă un pic în pene când se gândește că de fapt el chiar seamănă cu Christopher Reeve. Iar partenera lui de viață nu este cu nimic mai prejos decât Jane Seymour. El vrea să se întoarcă doar opt ani, iar pe partenera lui oricum o va reîntâlni. Se întoarce pentru iubirea vieții lui, pentru țărișoara lui, până în februarie 2017. Să îi dovedească cât de mult o prețuiește și să facă lucrurile altfel. Mai bine. Mult mai bine. Undeva, cândva, își va schimba destinul, și va intra la braț în cartea de istorie.
Parcă nu mai este așa de inconfortabilă canapeaua. Strânge bucata de ziar în pumnul drept, închide ochii și îi murmură silabele. Umerii se relaxează. Respirația numără ușor și inima se întoarce cu fața spre trecut. O amețeală îl cuprinde și camera începe să se învârtă cu el. Din ce în ce mai tare. Și mai tare, până când imaginea se strânge într-un singur punct.
Un val de căldură îl izbește în față. Iar briza îi aduce în nări un tumult de scandări. Pe sub pleoape o lumină puternică îi explodează pe retină. Încearcă să se dezmeticească dar vuietul e prea puternic și pare nelalocul lui. Cu fiecare respirație transpiră. Transpiră abundent. Se simte purtat pe brațe. Brațe puternice. Încearcă să deschidă ochii și să surprindă mulțimea. Să le audă chemarea. Țara îl cheamă. Țara îl vrea. Doar pentru asta s-a întors. Ce naiba or striga ăștia că nu îi înțelege. Pare că încă nu s-a dezmorțit creierul după întoarcere. Normal că nu și-a revenit, altfel de ce în loc de Piața Universității surprinde pe sub o pleoapă încă amorțită un petec de apă.
Își simte admiratorii mișcându-se și luând avânt. Brațele puternice îl leagănă. Simțurile revin într-un mod accelerat. E ținut de mâini și de picioare, și mișcat în sus, și în jos. Ca într-un leagăn. Ca în copilărie când cu “groapa de furnici”. Ce are asta de-a face cu protestele din piață? Nu mai înțelege nimic. În mâna dreaptă tremură neliniștită bucățica de hârtie ruptă dintr-un ziar. “…tata, tata” Ce naiba spun ăștia? Trupul i se desprinde și își ia zborul. În acel moment, mintea sa de profesor de fizică vizualizează traiectoria unui obiect aruncat sub un unghi. Spaima îi cuprinde sufletul. Oare în ce an a ajuns? Și mai grav, oare unde o să cadă? Pe canapea sau… În ocean? În oceaaaaaan!…
În sfârșit, cu câțiva stropi înainte să aterizeze în apă, ajunge la el mesajul votanților săi: “Hakuna matata!”
Va urma…
(orice asemănare cu personaje reale e pur întâmplătoare. tratați povestea ca un pamflet)
