Privesc fascinat la mișcările lor. Stau de ceva timp pe o bancă observându-le agitația. Parcă simt o ușoară “invidie” în mine. Îmi plac gesturile pe care ei le fac cu atâta naturalețe. Au ceva din atingerile fine ale pictorilor. Degetele lor înmuiate în convingeri captive strivesc chipuri pline de trăsături hulite. Palmele mototolesc cohorte de minciuni ștergând umbrele negre ale deghizării lor. Brațe, mulțimi de brațe, se mișcă în sus și în jos, la stânga și la dreapta, întinzând ipocrizia lor mai mult, tot mai mult. Cu cât e mai multă, cu atât se scurge mlaștină pe trotuar și invadează gleznele trecătorilor. Doar colțurile rămân dezlipite. Sunt fine crăpături ce pot fi observate cu ușurință. Când e nevoie, se ridică vălul ce ascunde mizeria și se face loc pentru un alt chip hulit. Privesc fascinat la mișcările lipitorilor de afișe.
Mă strâng ușor de frig. Încerc să îmi schimb poziția, apoi mă încolăcesc ca un motan ce nu și-a terminat somnul. Trag pilota mai bine pe mine. Degeaba. E frig în continuare. Simt ca un curent de aer rece ce zburdă prin cameră. Scot nasul de sub pilotă și cu ochii cârpiți de somn mă uit spre geam. E întuneric. Oare cât o fi ceasul? Privirea se mută prin cameră și coboară ușor, adormită, coboară în ritm de pleoape grele spre vârful brăduțului. Zăbovește o fracțiune de secundă pe un ac rămas pe vârf, o altă secundă pe stea și se pregătește să se întoarcă sub pilotă. În momentul desprinderii, vârful de brad oscilează ușor, ca o adiere de vânt. Zâmbesc amuzat. Ce privire împiedicată am! Uf! Ce frig e totuși! Și iar vârful de brad oscilează ca sub adierea unei pale de vânt. Câteva globuri ici colo se mișcă și ele abia perceptibil. Ce se întâmplă aici? Mă gândesc iritat că cineva din casă mi-o fi deschis vreun geam și l-a lăsat așa. Împing nervos pilota cu piciorul și dau să mă întorc pe partea cealaltă, cu privirile spre ușă. Un fâșâit aproape imperceptibil mă oprește la jumătatea gestului. Rămân stană de piatră într-o poziție nefirească și îmi arunc privirea spre zona de unde fâșâitul se stinge cu mici ecouri, parcă seamănă a chicoteli înfundate.
E ora 23.00. În sfârşit! S-a făcut linişte în casă. Fetele au plecat la culcare. Am rămas doar eu, doar eu şi cu bastardul ăsta mic. Ne putem pregăti de petrecere. Să caut pe unde am ascuns coifurile, confeti, baloanele. Mă uit în ochişorii lui mici ce îmi sclipesc veseli. Privirea lui mă întreabă despre ce îi mai citesc, despre ce îi mai scriu. Îi zâmbesc drăgăstos şi îi spun că e o seară specială, că vom petrece, că vom avea invitaţi, nu mulţi dar prieteni dragi. Şi împreună îl vom sărbători pe el, pe micuţul meu drag. Da! E ziua lui. Micuţul meu împlineşte azi un an!
Aş fi vrut ca azi să postez un articol “artistic”, pentru că azi e o zi specială. Să scriu tot felul de nebunii, metafore, simboluri… aşa cum îmi plac mie. Mă gândisem să compar viaţa mea de până acum cu o ascensiune pe Everest. Să punctez taberele mai importante, să vorbesc de zonele de aclimatizare când viaţa m-a lăsat fără aer. Să vorbesc despre nebunia de a urca fără mască de oxigen, a se citi cu capul în nori, visând, când toţi cei din jur mă trag de picioare şi vor să mă comport ca un adult. Dar eu nu sunt un adult, eu sunt încă un copil. De ce nu mă lăsaţi să visez? Atât cât mă ţin pe mine visele!
Nimic din toate acestea nu voi putea scrie. Nu am timp să scriu şi să citesc. De sâmbătă încoace sunt într-o distracţie şi o beţie crâncenă. Sunt ameţit şi mahmur de atâta mobilă ridicată şi mutată prin casă. Am blugii vopsiţi cu lavabilă, în păr îmi strălucesc nuanţe de culori, amorse antimucegai şi adezivi îmi atacă simţurile, spatele mă doare, am uitat să mai mănânc, şi am devenit expert în curăţenie! Ah, era să uit! Urăsc telefoanele!!! “Alo, auzi, acolo la balcon, pe exterior, poate nu e bine izolat şi de aceea s-a făcut igrasie, mi-a spus un coleg că dacă dăm cu…” “Şi cum spuneai că este culoarea la dormitorul mare, e mult mai închisă decât la sufragerie? Cam cât de mult?” “Crezi că dacă…” etc, etc, etc.
Bine, nu eu fac lucrările, că s-ar fi dărâmat blocul… Eu doar sunt ăla de face curăţenie şi trage de mobilă!!!
Azi e o zi specială. Pentru voi, prietenii mei din Blogosferă, am pregătit un tort. Hai, poftiţi la tort, dragii mei! Câţi ani am împlinit? Sunt născut în acelaşi an cu Julia Roberts şi mă simt cu 20 de ani mai tânăr, cam ca atunci când savuram “Pretty woman” şi chiar nu glumesc!!!
O furie neagră şi deasă îl cuprinse pe Piţi. Pierduse de ceva timp costumul de baie al Viţei. şi de atunci toate îi mergeau pe dos. Cred că s-a întâmplat după ce Mutulică a ratat acel penalty. Atunci când fotbalistul se pregătea să execute, a băgat mâna instinctiv în buzunar, a strâns hotărât costumul de baie, parcă simţea în căuşul palmei pulpele fierbinţi ale Viţei. O secundă i-a zburat gândul de la meci şi… nenorocire! Când gândul s-a întors era prea târziu, Mutulică ratase deja. A scos mâna din buzunar şi a dat de pământ cu norocul lui, apoi l-a călcat în picioare. Pe urmă nu mai ştie ce s-a întâmplat cu costumul de baie. Acesta, probabil supărat, nu a mai vrut să vină la el. Dar cum o fi ajuns la boşorogul ăsta de Mitică? Ah, cât îl urăşte! Piţi se aplecă, luă atlasul regulamentelor LFP de sub capul lui Mitică, şi cu un salt mortal, cu un salt în echer ca pe vremuri, când plonja ca micul parizian în apa mâloasă a lacului Babota, de lângă frumosul lui Ododel, îl izbi cu sete în cap pe Don Corleone, pe prietenul lui de o viaţă, pe camaradul lui de zăbrele, pe Mitică de la LFP.
“În opt sute de metri intraţi în sensul giratoriu şi părăsiţi-l la a doua ieşire”. O uşoară foială se simte pe scaunul din dreapta, faţă, a jeep-ului. Jeep nu în sens de marcă. Dacă stau să mă gândesc bine, cred că în sens peiorativ! Pe bancheta din spate, ciupeli şi chicoteli înfundate.
– Auzi, dragă! Eşti sigur că ai băgat ….. “În trei sute de metri intraţi în sensul giratoriu şi părăsiţi-l la a treia ieşire”… bine traseul… Ce? Cum la a treia? Mai devreme a spus la a doua! Ţi-am zis, dragă, că ăsta nu e bun de nimic. Şi nu înţeleg de ce nu schimbi vocea asta de fufă nesiliconată! Poţi să bagi şi voce masculină, d-aia adevărată, de zici că este vocea lui Botezatu la Eurovision! “Intraţi în sensul giratoriu şi părăsiţi-l la a patra ieşire”.
În acest moment al gândurilor sale, Mitică se opri brusc, angoasa sa existenţială părea că s-a mai estompat. Dintr-un soi de pudoare, de ţăran veşnic, se ferea să îşi ducă gândurile mai departe, să intre ca miliţia în viaţa celor doi oameni, Piţi şi Viţa. Sau poate că vuietul mulţimii de pe stradă l-a deranjat. Un vuiet ce creştea constant şi iremediabil, apropiindu-se de sediul lui atât de drag. Se ridică de la birou şi se duse şontâc până la geam, îl crăpă un pic şi se concentră să înţeleagă ce strigă mulţimea. La br…..rie… La brumărie… La Brutărieeeeeeeeee… În sfârşit înţelesese mesajul. Ochii i se umflară instant, ca la broscoi, şi înainte de a reuşi să îl strige pe Vălică, căzu jos leşinat. Din buzunarul de la haină îi ieşea un colţişor de la un costum de baie, marca Bella Bianco. Nu rezistase ispitei, şi îl furase prin gânduri din geanta Viţei, atunci când rememora povestea lor de iubire, a lui Piţi cel Frumos şi a Viţăi cea Onduloasă. Cum a reuşit? Ceva paranormalo-transcedental, nici eu nu am înţeles prea bine.
Bucureşti. Sâmbătă seara, săptămâna trecută. Orele aproximative 21.00. Zonă centrală, pe lângă Universitate. O întâmplare devenită banală pentru o capitală europeană, în deceniul 2 al secolului 21. Un grup de intelectuali rrromi călcau în picioare, la propriu, un bărbat, un om. Cu pumni, cu picioare, ba unul din ei cu mai multe clase avea chiar o lopată. Da, nu glumesc şi nu greşesc. Un adevărat RRRom Chilote îl bătătorea efectiv pe acest OM. Apoi, ceilalţi vreo cinşpe diplomaţi de ferentari plus o divă pirandă treceau peste el şi îl asfaltau.
Noapte… Este o oră foarte târzie, a trecut de ceva timp miezul nopţii. Cam aceeaşi oră la care Mircea Geoană îl vizita pe SOV. O oră neprielnică de ieşit pe stradă, cu atât mai mult de făcut vizite. Duhurile rele împreună cu Ielele umblă brambura pe străzile oraşului, căutând muşterii tocmai buni de speriat. Care ele? Nu ele, ci Iele! Nu vorbesc de dezbrăcatele alea în negru, care s-au proţăpit pe centură, ci de fetele alea frumoase, dezbrăcate în alb, care s-au plantat la TV şi care bântuie noapte de noapte după fotbalişti. Uite chiar acum au pus ochii pe unul!
Biiine! Bine! Ştiu de trei zile că am câştigat acest premiu. Am preferat, totuşi, să stau liniştit până îl primesc. Dacă intervenea ceva? Dacă se punea de o contestaţie? Dacă se răzgândea Blogatu? Dacă magazinul de jucării nu mai avea produsul în stoc? Ştiţi că se mai întâmplă lucruri de genul ăsta. Se apucă băiatul de la magazie să pregătească coletul şi uite că produsul nu e. “Băi frate, unde-i tableta aia cu concursul?” “Cred că au vândut-o ăştia aseară!” “Păi, şi ce facem cu ăsta care a câştigat?” “Nu ştiu, are tipa asta nouă de la Marketing o cutie cu Prozac. Hai să îi trimitem ceva până lămurim problema!”
Mă tot întreb de unde vine mult trâmbiţatul şi mediatizatul nume de scenă “Piţi Talent” al “celebrului” manelist. Care manelist? Cel care e prieten cu Reghe şi cu Prodanca, cel care bate cuba cu jucătorii Stelei, cel care nu cumva o fi responsabil pentru buna dispoziţie în lotul viitoarei campioane! Ăsta nu e manelist? Dar ce este? Lăutar? Aha. Îmi cer scuze. Bun, să revenim. Dacă personajul nostru este “vinovat” de toată această pregătire fizică foarte bună a echipei? De acest tonus incredibil?
Micuţul meu s-a născut la începutul acestei luni dupa un travaliu ameţitor început pe la sfârşitul lunii martie. Nu aş putea să vă dau o data exactă pentru că nu o stiu. Eram plecat cu mintea aiurea şi navigam emoţionat în jurul “insulei din ziua de ieri” astfel că mă aflam ba în 31 martie, ba în 1 aprilie. M-am ameţit atât de tare că nici nu mai ştiam pe care parte a meridianului mă aflam. Eu sper totuşi să nu fie 1 aprilie ca să nu ajungă subiect de glume. Mi-a trebuit ceva timp ca să mă hotărăsc să îl aduc pe lume pe acest micuţ.
