Caietul cu poezii – “Neuitare”
– O luaţi către baraj, sunt trei kilometri şi ceva de aici, de la Cetatea Poienari, veţi ajunge la o curbă în ac de păr, cum aţi făcut dreapta găsiţi un loc de parcare. Pe partea stângă este o troiţă şi de acolo începe traseul marcat cu punct roşu către Canion, către Valea lui Stan. Traseul a fost reamenajat cu scări şi cabluri, totul pentru siguranţa turiştilor… ne explică unul din supraveghetorii de la Poienari.
Urmează întrebarea clasică. Vrem să ştim cât timp ne va lua parcurgerea întregului traseu. Traseul porneşte din acel punct situat la doi kilometri sud de Barajul Vidraru şi se termină în drumul forestier, pe marginea lacului, la aproximativ un kilometru şi jumătate de baraj.
– Între patru şi cinci ore, cu tot cu pozat şi filmat. Nu e cazul dvs…. ne răspunde omul de la Poienari.
Nu îşi schimbase poziţia de ceva vreme. Timpul se scurgea nebăgat în seamă în ciuda secundelor ce se lipeau de aerul respirat. Era aşezat într-un fotoliu, cu braţul stâng trecut peste abdomen ca într-un gest de durere, cu privirile dezmembrate şi fixate undeva într-un univers ştiut numai de el. Braţul drept sprijinit în cot se ducea ancoră spre faţă susţinând un chip imobil. Între degetul mare şi arătător buzele pulsau cuvinte neştiute. Gândurile fulgerau între confluenţe de priviri şi rămăşiţe de gesturi salvate undeva în spatele chipului.
Caietul cu poezii – “Potir”
Avea drumul ei bine cunoscut. Fusese stabilit cu mult timp înainte şi nu avea de gând să se abată de la ceea ce îi fusese dat. Îşi luase bucata de lemn în spinare, îşi protejase ochii cu povara demnităţii, îşi zăvorâse un colţişor din suflet, un colţişor unde îşi promisese să nu mai intre niciodată şi o pornise pe drumul fără sfârşit. Parcurgea acest drum cu hotărârea şi resemnarea unui osândit ce îşi acceptase soarta. Nu o mişcau din drumul ei nicio şoaptă a naturii, nicio adiere de vânt, nici măcar fulgerele furtunilor sufleteşti.
Gândurile mi se întorc cu opt ani în urmă… Suntem în 17 Septembrie 2007. Prima zi de şcoală. Prima zi de şcoală a fetiţei mele. Amândoi… ţinându-ne de mână ne-am oprit câteva secunde la porţile şcolii. Inimile noastre bat sincron şi cu aceeaşi emoţie ce ne învăluie. Nu ştiu dacă eu îi strâng mâna aşa de tare sau ea o strânge pe a mea. Mă uit spre Karla. Nu plânge! Dar îi simt lacrimile suspendate undeva între gânduri şi priviri. Îi trimit un zâmbet de încurajare şi încerc să iau din frământările ei, să le amestec cu cele din mine. O privesc adânc în ochi şi împreună păşim pe poarta şcolii. Păşim într-o nouă etapă, într-o nouă lume, un laborator din care ea va ieşi cu aripile larg deschise şi gata de zbor spre propria-i devenire!
Cuvintele mele rătăcesc captive pe aceleaşi alei scăldate sub primele sclipiri ale razelor de lună. Rătăcesc departe de mine, departe de gânduri confuze, de gesturi frânte, de rămăşiţe fumegânde împrăştiate cu furie şi apoi ascunse într-un colţ ce altădată vibra sub atingerea petalei de trandafir. Ele, cuvintele, au luat tot ce au putut salva şi au dispărut în întunericul aleilor, rătăcind neobosite pe urmele paşilor întipăriţi în chemări de vals. Au plecat singure într-un soi de pelerinaj prin locuri în care altădată se legănau şoptite la umbra gesturilor lente. Au plecat iar eu am rămas contur golit de emoţii.
La 19.30 aveam “întâlnire” cu fiică-mea. Kărluţa era într-o vizită de lucru prin zona Lujerului. Mi-am terminat ziua de muncă pe la 18.15, mi-am strâns uneltele, le-am băgat în rucsac şi am plecat relaxat către locul unde îmi parcasem Sanderuţa. Era vineri şi intrasem deja în week-end. Mă gândeam cum să-mi petrec ora pe care o aveam până la întâlnire. Puteam să stau undeva pe o băncuţă şi să citesc, îl aveam la mine, ca de obicei, pe prietenul meu Kindle şi mă aştepta acţiunea unui roman istoric. Sau… să fac altceva. De data aceasta am hotărât să “hoinăresc” un pic prin Cora Lujerului.
3 Mai 2015. Este ziua în care Planeta vibrează. Este ziua în care Planeta aleargă. Dacă te-ai opri câteva minute şi ai asculta cu atenţie, cu siguranţă ai auzi murmurul Planetei, un murmur intrat în rezonanţă cu peste 68.000 de suflete. O respiraţie uriaşă ce captează aerul şuierat din 68.751 de piepturi. Tot atâtea inimi bătând sincron de prin toate zonele Planetei şi aruncând în văzduh energii capabile să readucă la viaţă un pustiu ca Sahara. Armate de picioare mărşăluiesc neobosite în acelaşi moment, în acelaşi ritm, indiferent de longitudine sau de latitudine, indiferent dacă e zi sau dacă e noapte. Braţe hotărâte bat aerul ca nişte pistoane ducând înainte trupuri însemnate de fiecare kilometru consumat. Milioane, milioane de kilometri sunt înghiţiţi sub paşii alergătorilor, pentru a fi apoi topiţi şi amestecaţi cu gânduri şi bătăi de inimă într-un mojar al speranţei, mojar din care să se nască un balsam pentru rănile Planetei, un balsam pentru rănile din noi. Până de curând istoria s-a scris cu zeci de mii de soldaţi ce cucereau teritorii în numele unui “bine” obscur. Azi Planeta rezonează cu alţi zeci de mii de “soldaţi”. Sunt altfel de soldaţi, sunt soldaţi ce se luptă cu kilometri, soldaţi transformaţi în alergători porniţi să cucerească inimi şi hotărâţi să ajute la vindecarea Planetei. Sunt mândru că fac parte din rândurile acestei “armate” a Speranţei!
Caietul cu poezii – “Primăvară străină”
Nu există om să nu dispreţuiască timpul. Ne seacă de momente şi de viaţă. Aruncăm cu timp cum aruncă focul cu scântei. Şi vin alţii să îl prindă. Nu ne place timpul nostru, însă îl adulăm pe al celorlalţi.
Adunăm timp perpetuu. Îl culegem după ce s-a risipit în viaţă. Am promis că nu-l voi risipi. Nici nu-mi voi goli inima deodată, ca după ce se termină pur şi simplu să plec. Ne atârnăm de viitor ca de falange de nori.
Caietul cu poezii – “Atât de târziu”
Poezia “Atât de departe”
La început a fost albastrul…
…o picătură de albastru căzută din cer şi prelinsă pe o frunză de cireş ce tremura a şoapte în geamul meu. De pe frunză a picurat a rană în căuşul palmei mele şi într-un gest de uimire mi-a poposit pe tâmplă gând nenăscut. S-a amestecat apoi cu imagini de vise într-un dans duios pe retină, desenând în paşi emoţii după emoţii. După fiecare dans îmi plonja în adâncurile mele şi îmi stropea pereţii sufletului, creionând cuvinte ce îşi căutau înţelesul, cuvinte ce îşi căutau locul în fraze nescrise.
Camera era albă în întregime. Iar ea stătea fix în mijloc şi rânjea la pereţii acoperiţi cu praf de cretă, paralizată. Iar ochii ei, de obicei atât de fermi, erau acum înceţoşaţi, de parcă orice dovadă a existenţei vie a Universului se pironise acolo să fermenteze. Fix în ochii ei iubitori de viaţă şi de acolo direct în inimă printr-un fir irezistibil.
Poezia “Nu mai vreau să fiu”
Un uruit deranjant mă trezeşte brusc. Deschid ochii şi mă concentrez pe zgomot. E dimineaţă şi ţipătul de flex parcă îmi goneşte soarele din geam. Sunetul este inconfundabil. Flex! Flex! Flex! Rimează cu un sunet plin de voluptate dar nu îmi crează decât crispare. Îmi aduc aminte instantaneu de “vorbele” pseudovărului meu din blogosferă. Andrei spunea că cel mai dur vestitor al primăverii este flexul. Mă întreb cine o fi început deja lucrările în apartament. Şi totuşi sunetul avea o notă mai gravă.
Se apleacă zările marine cu mult prea depărtate orizonturi, înspre tăiş de iatagan, la fereastra camerei mele. De peste pervazul cald de lacrimi de soare, camera este pătrunsă în cascade de aur pur, aurind-o iarăşi şi iarăşi.
În colţuri, lipite de pereţi de sticlă topită, se apleacă teancuri de cărţi, adânci precum oceanul. Se sprijină unele de altele, ca nişte oameni peste care au trecut izvoare şi soluri de foc încă de la facerea lumii şi până la sfârşitul ultimului sfârşit. Cărţile sunt zăpada de pirită pură pe care am păşit o singură dată, înnegrind-o, topind-o, transfigurând-o. Le-am lăsat urme ca basoreliefuri.
Poezia “Linia”
Dimineaţa mă striga cum strigă natura ciulinii. Iar eu zburam spre ea. Şi mi-a fost de ajuns cerul, să privesc cerul, ca să-mi dau seama că nici nu-mi trebuie mai mult.
N-am crezut că cerului îi stă mai bine cu o altă culoare în afară de albastru. A început cu un alb al nimicului, un alb al deznădăjduinţei. Dar apoi cineva a început să arunce culori. A apărut o dungă roşie, o pată galbenă. Poate chiar eu aruncam cu vise deşarte, care acum s-au pironit în cer să fermenteze şi nici măcar albul nu le mai poate estompa.
