Un zgomot venit din alee o oprește din joacă. Lăbuța stângă a rămas încremenită în aer iar ochii scrutează prin vegetația grădinii. Urechile s-au ciulit ca niște antene și așteaptă ca zgomotul să revină. Pauza e lungă și nu aduce sunetul așteptat. Lăbuța coboară cu mișcări încetinite și atinge pământul cald. Se mișcă ușor, hipnotic, cu privirea fixând un colț al grădinii, acolo unde este o mică scară ce duce către intrarea în această casă uriașă a oamenilor. Dinspre dreapta se aude un foșnet crescând și crenguțe se dau la o parte. Cu o săritură scurtă, violentă, sare în sus, aterizând în afara tăvălugului ce venea spre ea. Se ridică pe piciorușele din spate și bate furioasă aerul cu cele din față, privirea sticlește spre cel ce o deranjează. Nu are chef de joacă acum. Mișcarea se oprește brusc iar urechile se concentrează din nou pe alee. A revenit, a revenit zgomotul. Face câțiva pași nerăbdători, precipitați, prin iarba grădinii. Se oprește brusc și privește pe sub marginile unei frunze. Oare e ea? A văzut-o prima dată acum două zile, a venit și ieri. A luat-o în brațe, a lipit-o de gâtul ei și i-a vorbit. Nu a înțeles ce îi spunea, dar cuvintele ei erau atât de calde, de ademenitoare. Iar inima fetiței bătea atât de tare încât parcă o simțea în ea, parcă era inima ei. Aude din nou zgomotul, e o chemare, e aceeași chemare, e vocea fetiței a cărei inimă a bătut sincron cu a ei. Cu pași timizi se îndreaptă către marginea grădinii, către scara pe unde fetița a coborât în lumea ei.
Gândurile îmi sunt tot acolo, vibrând, în spațiul dintre murmur și gesturi. Aleargă prin aerul uscat de atâta așteptare, plonjând între un căuș și celălalt. Îmi caută pe vârful degetelor urme de rouă culese în dimineți însorite și înlănțuite în adieri rotunde de chemări. Se conectează acolo, pe fiecare celulă marcată, pe fiecare milimetru atins și cere memoriei frânturi de culori, mișcări de petale, silabe rostite în duet de priviri. Mi se lipesc pe amprente, pe toate, eliberând din ele rămăşiţe de atingeri. Le simt, le simt cum zvâcnesc prin toţi porii, proiectându-mi în căuş un dans al gesturilor lente.
Sfârşit de an, de an şcolar, sfârşit de liceu şi început de vară, un început cu miros de tei picurat în emoţii şi cuibărite toate, toate, în suflet. Paşi grei, nesiguri, ce parcă trag de gânduri şi le împrăştie pe asfaltul zilei de mâine, le abandonează între două respiraţii oftate, sărmane victime ce îşi caută trecutul proaspăt expulzat. Priviri înfundate, sistole descentrate, glas copleşit ce-şi murmură întrebări, întrebări ce îşi caută răspunsuri în urma paşilor ce încă nu s-au aşezat. În stânga, în dreapta, aceleaşi mişcări triste şi legănate, chipuri, multe chipuri ce încep să îşi piardă conturul. Dispare o frunte, dispare un licăr, dispare un zâmbet, palme ce s-au strâns, braţe ce s-au îmbrăţişat, buze cu tot cu propriile cuvinte, dispare o lume întreagă. Totul se transformă într-un abur, ce se strânge, se strânge până devine o părere, o iluzie, o urmă ce se aşează cuminte într-un colţ de suflet. Strada e goală, toate chipurile au dispărut, e goală şi se mişcă singură într-un singur sens. E o stradă cu sens unic, degeaba aruncăm priviri disperate înapoi, degeaba, e o stradă cu sens unic!
Înaintează tăcută către mine. Se întinde ca un braț molatec, cu degetele răsfirate, cu podul palmei alunecând și încercând să mă cuprindă. Fiecare respirație o aduce mai aproape, fiecare sunet, fiecare amprentă lăsată în nisipul încă radiind de căldura Soarelui. Se revarsă în urma paşilor inundând frânturi de gesturi, inundând gânduri neterminate. Le curăţă, le reînvie, le despoaie până la amintiri şi mi le răpeşte, ducându-le dincolo de aşteptări, dincolo de paşi desculţi în noapte.
„Dar ceea ce face și mai intolerabilă supravegherea – și altminteri greu de suportat – este faptul că acestor controlori angajați sau plătiți li se asociază curând nenumărați tovarăși nechemați. Căci oriunde un stat își menține cetățenii sub teroare, înflorește dezgustătoarea buruiană a denunțării benevole. Acolo unde, principial, e îngăduit și chiar de dorit să existe denunțuri, chiar oameni de ispravă devin ei înșiși denunțători, din teamă; numai spre a îndepărta bănuiala că a greșit…, fiecare cetățean trage cu coada ochiului spre concetățeanul său… zelul fricii aleargă nerăbdător înaintea, denunțătorilor. După câțiva ani de asemenea regim, Consistoriul ar putea să înceteze orice fel de supraveghere, căci toți cetățenii au devenit de bunăvoie controlori. Zi și noapte curg valurile tulburi ale denunțurilor…”
De Paște am vrut să mă înnoiesc
dar visele mi s-au opus.
Îmi spun că sunt deja prea multe!…
Paște Fericit, prieteni dragi!
Sursa FOTO
„Ce faci? Mă echipez. Unde te duci? Ies în parc la alergat. Pe vremea asta? Nu vezi că plouă? Nu contează, programul e program! Nu stai mai bine acasă, te uiţi la un film? Mâncăm alune, bem o bere? Nu. Cu cine alergi? Singur. Nu te plictiseşti? Nu. Cât ai de alergat în seara asta? 11 km, 11.3 km mai precis. E o cursă „comfortable” cum spune myasics, aplicaţia cu ajutorul căreia mi-am setat un program de antrenament. Vor fi câteva minute peste o oră. Brrr, câtă umezeală, ești sigur că ieși la alergat? Acum e parfum, să vezi cum era pe ploaie la 2-3 grade, sau cum era pe ger la -15 grade. Hai, nu mă mai ţine de vorbă, echiparea şi ne vedem la pod” Monolog. Duminică seara, ora 20.30. Mă uit pe aplicaţia de pe telefon. Sunt 13 grade şi plouă.
Caietul cu poezii – „Primăvara Statuilor”
Caietul cu poezii – „Vedere din suflet”
Gânduri. Mă plimb pe aleile parcului în căutarea propriilor mele gânduri… Gonisem câteva din ele, mi se transformau în ghemotoace de dor, se aprindeau și îmi pârjoleau toate celulele până în suflet. Celelalte s-au speriat și le-am lăsat să fugă. S-au smuls din mine în plină ploaie și s-au dus șiroind în urma celor gonite. M-au lăsat vinovat, mirosind a amintiri topite într-un colț, cu bucăți înnegrite de cer, cu amprente mișcate ce nu mai pot atinge vreun nor. M-au lăsat cu gesturile abandonate în nemișcare, cu rouă stătută în colţul gurii şi negustată, cu respirația bandajând bătăile inimii. M-au lăsat…
Caietul cu poezii – „Sete”
Caietul cu poezii – „Armistiţiu”
Caietul cu poezii – „Plouă”
Doi pe-un lift… continuare
Ne așezăm comod, a nu se înțelege că ne-am așezat jos, nu era loc suficient, și am așteptat primul pasager. Au urmat mai multe urcări și coborâri, una până la etajul zece unde trebuia să stăm pe vine ca să nu dăm cu capul în betonul de la casa liftului. Liftul era gol și a urmat o comandă pentru un etaj cu 2-3 nivele mai jos. În lift se urcă un alt vecin și ne așteptam la o cursă până la parter. Blondu’, într-un moment de relaxare, își încrucișează piciorele ca la bar, cu unul din bombeuri înfipt în tavanul liftului și își lasă antebrațul lipit de cablul ce dubla structura metalica din puțul liftului. Se aude un clanț și liftul se pune în mișcare. Surprind în ochii Blondului o vagă nedumerire ce se scurge ușor și i se lipește pe buze. E momentul când încep secundele de coșmar!!!
Mă uit plictisit pe fereastră. Câteva frunze ruginii mai rezistă eroic suspendate pe crengile copacilor. Îmi simt plictiseala vibrând ușor, precum frunzele în aerul toamnei târzii. Soarele se dizolvase și se lipise pe umbrele ce zăceau pe asfalt. Pe trotuar doar trecători grăbiți, joaca era captivă în casă. Frigul o gonise de pe străzi și o obliga să-și consume energia între pereți. Dincolo de stradă zăcea părăsit părculețul unde încingeam adevărate partide de fotbal. Trandafiri zgribuliți, adevărați asasini de mingii, străjuiau terenul gol. Frigul din stradă îmi întoarce gândurile în interior. Caietele împrăștiate pe birou îmi provoacă o grimasă. Lecțiile așteptau să fie terminate.
Caietul cu poezii – „Menuet”
Timpul se scurge nemilos către un final știut numai de el. Secundele bat agitate în jur. Le aud cum suflă speriate, cum respiră muribunde în lumini obscure, pulsații efemere ce se sting. Gust din bătaia lor și le simt trăirile, le simt bucuria trecerii. Le simt dorința de a ocupa spațiul și de a fi veșnice, chiar dacă frica este ceea ce rămâne în final pe buzele mele. Se lipesc unele de altele și se prind în forme, ca niște umbre ce nu vor să plece, umbre ce vor să spargă destinul și să dăinuie peste gânduri. Se întind peste mine, s-au smuls răzvrătite din scurgerea timpului și se strâng în jurul meu din ce în ce mai multe, din ce în ce mai multe umbre. Mă las învăluit!
Continuare la „O spargere care nu a reușit!„
Un hohot de râs mă smulge din griul frigiderului și fug impacientat către fereastră. Auzisem odată că ăștia care sar pe fereastră, înainte să se izbească de pământ încep să râdă în hohote. S-o fi izbit de pământ?… mă întreb înspăimântat. Nu mai apuc să îmi răspund la întrebare. Hohotul de râs îmi mișcase fereastra cu 30 de grade, aceasta făcuse o voltă în râs ca vela unui vas aflat în furtună, iar vela, pardon!, fereastra se proptise direct în fruntea mea. Niște coarne imense apar de undeva, de jos, de sub fereastra mea, și încep să arunce artificii spre mine. O flacără mică mă pișcă de nas și simt cum firul se pierde. Reni!… Reni???… și întunericul se lasă peste mine!
