Aerul vibrează în tonalități variate și pline de culoare. E un zumzet teribil în jur. Voci peste voci se ciocnesc, se întrepătrund, se duelează, se ridică împreună într-o spirală emoțională. Mă simt prins ca într-un clește. Ceva mă presează cu atingeri constante în umărul stâng. Un genunchi tremurat mă atinge dinspre dreapta, iar pe călcâi îmi joacă un pas plecat prea devreme, ca într-un dans febril. Ridic privirea de la călcâiul agresat și privesc după umăr. În dreapta mea văd câteva persoane. Mă întorc către stânga, alte câteva persoane. Le privesc chipurile, îmi sunt total necunoscute. Încerc să mă dezmeticesc, fac eforturi să îmi dau seama ce se întâmplă. Oare unde mă aflu? Cine sunt toate aceste persoane?
Un murmur se desprinde firav picurând în spaţiul dintre noi. Se desenează în cercuri nehotărâte, tremurate, înfometate, pătând, apoi decupând în aerul din jur. Liniştea se rupe în tăceri izolate, impuse, sângerânde, prăbuşite în gol, într-un gol pustiit de cuvinte. Aerul ciuruit de atâtea tăceri se descompune în bucăţi de timp, bucăţi cu memorii frânte în tablouri şterse. Culorile şi-au pierdut emoţia şi alunecă într-un fuior gri ce înghite tot, fiecare scenă, fiecare pas, fiecare gest.
Sfârşit de vară. 2015. Nu a fost doar un “blind date” clasic, simplu, americănesc. A fost mai mult decât atât, a fost mai mult decât o primă întâlnire, a fost o călătorie printre amintirile ei, ale Vienei, ale acestei frumoase fostă capitală imperială. Am plecat la întâlnirea cu ea gândindu-mă la viciile acestei “arhiducese” habsburgice, arhiducesă ce și-a transformat fiul într-un bastard și l-a lăsat să moară condamnându-și mariajul cu Bonaparte, cel ce a sedus-o și a transformat-o în propria-i metresă de două ori în același deceniu al începutului de secol XIX. Am uitat rapid de Căpcăunul din Corsica și m-am lăsat prins în mrejele ei. Astfel am descoperit-o frumoasă și seducătoare. M-a cucerit cu palatele ei, cu picturile și gravurile ei, cu amintirile atât de bine conservate. Dincolo de “amintiri” vechi și strălucitoare, am coborât curios pe străzile ei admirându-i prospeţimea şi toleranța cu care își primește asupriții de altă dată.
Toamnă. E toamnă. E o dimineață neterminată ce îşi refuză desprinderea de gustul firav al stropilor de rouă. Soarele își face cu greu simțită prezența. E acolo, cu gândurile agățate pe albastrul mişcător al mării, luptând din greu cu norii aruncaţi spre el. Cu raze filtrate mângâie nesigur plaja pustie ce pare că se ascunde departe de tumultul nebun al emoţiilor. Aerul miroase a dor şi a depărtări. Mici valuri se zbenguie într-un joc discret cu nisipul, lăsând sau scăpând firicele de scoici în urmele pașilor abandonaţi. Vântul, mai norocos decât soarele, fură frunze coapte şi rătăcite, jucându-se cu ele, înălțându-le în văzduh ca pe niște zmee neîndemânatice. Pescăruşi privesc invidioşi la dansul ciudat al naturii ruginii.
Gândurile mi se întind tăcute ca nişte braţe răbdătoare ce caută să cuprindă secunde risipite, să smulgă din amprentele lor cuvintele captive, să le elibereze şi să le aducă înapoi în spaţiul gesturilor lente. Le apucă cu atingeri firave și tremurânde, ce au supravieţuit propriilor furtuni, le înmoaie în valuri aşezate pe glezne rătăcite, pe urme lăsate de scoici în tânguiri de ecouri. Le scutură de chemări și le zvântă silabă cu silabă până mi se nasc fraze nerostite pe propriile buze.
Zilele s-au scurs într-o lentoare ce macină şi amplifică emoţiile. Simt emoţiile cum mă cuprind cu fiecare oră scursă. Aş vrea să nu le bag în seamă, dar sunt emoţiile mele, doar ale mele, şi le trăiesc într-o singurătate deplină, într-o singurătate ce îmi este alături. Ne cunoaştem de mult, ne acceptăm de atâta timp, ne împletim momentele dar uneori ne doare, mă doare atâta linişte brăzdată de emoţii. La marginea nopţii mi le încalţ şi mi le duc să le scurg prin şuviţe, sorbindu-le cu buze uscate de efort. Le strâng în mine captive, le suflu prin respiraţii dar mi se întorc în bătăile inimii. Şi le simt acolo ca pe un intrus ce vrea să deregleze tot mecanismul. Un pas aşezat aproape firesc, un gând dureros ce sfredeleşte târziu sub licăriri de stele, cu reflexe dorite într-o toamnă deja coaptă.
Mi-e sete, mi-e foarte sete. Oboseala mi s-a aşezat în tot corpul. E o stare ce m-a invadat cu fiecare secundă scursă. Simt oboseala ca pe o ceaţă care mă învăluie, mă acoperă, se înfăşoară în jurul meu strivindu-mi fiecare fâşie din trup. Inima îmi pompează cu aceeaşi constanţă ca un metronom. De multe ori în alergare îmi duc palma dreaptă şi o lipesc de piept ca un gest de tandreţe faţă de ea. Îi vorbesc, îi simt zbaterea, efortul la care o supun. Încerc să îmi închid orizontul, să îmi blochez gândurile doar pe zeci de secunde şi să le trag uşor spre mine. Să le aduc acasă, să le ţin în mine nedându-le posibilitatea să mă macine, să îmi macine rezervele de energie. Mi-e sete, mi-e o sete teribilă.
Pășesc calm și încrezător pe planșă. Mă așteaptă un nou asalt, un nou pas spre mâine, spre mine, spre ieri, spre tot ce mă face să respir, să simt, să visez, să construiesc. Închid ochii și ascult secundele, le ascult cum se scurg învăluindu-mi gesturile. Le ascult trecerea lăsându-le să îmi fure din bătăile inimii. Trecerea lor îmi așterne un solfegiu dincolo de mine și, mă așteaptă, să pășesc și să picur note, dând sens și poezie urmelor ce se vor abandona. Gândurile îmi zâmbesc şi mi se scurg liniştite prin trup până pe vârful degetelor. Gestul e gata de salt, doar cuvântul se lasă aşteptat în această scurgere de secunde.
Un zgomot venit din alee o oprește din joacă. Lăbuța stângă a rămas încremenită în aer iar ochii scrutează prin vegetația grădinii. Urechile s-au ciulit ca niște antene și așteaptă ca zgomotul să revină. Pauza e lungă și nu aduce sunetul așteptat. Lăbuța coboară cu mișcări încetinite și atinge pământul cald. Se mișcă ușor, hipnotic, cu privirea fixând un colț al grădinii, acolo unde este o mică scară ce duce către intrarea în această casă uriașă a oamenilor. Dinspre dreapta se aude un foșnet crescând și crenguțe se dau la o parte. Cu o săritură scurtă, violentă, sare în sus, aterizând în afara tăvălugului ce venea spre ea. Se ridică pe piciorușele din spate și bate furioasă aerul cu cele din față, privirea sticlește spre cel ce o deranjează. Nu are chef de joacă acum. Mișcarea se oprește brusc iar urechile se concentrează din nou pe alee. A revenit, a revenit zgomotul. Face câțiva pași nerăbdători, precipitați, prin iarba grădinii. Se oprește brusc și privește pe sub marginile unei frunze. Oare e ea? A văzut-o prima dată acum două zile, a venit și ieri. A luat-o în brațe, a lipit-o de gâtul ei și i-a vorbit. Nu a înțeles ce îi spunea, dar cuvintele ei erau atât de calde, de ademenitoare. Iar inima fetiței bătea atât de tare încât parcă o simțea în ea, parcă era inima ei. Aude din nou zgomotul, e o chemare, e aceeași chemare, e vocea fetiței a cărei inimă a bătut sincron cu a ei. Cu pași timizi se îndreaptă către marginea grădinii, către scara pe unde fetița a coborât în lumea ei.
Gândurile îmi sunt tot acolo, vibrând, în spațiul dintre murmur și gesturi. Aleargă prin aerul uscat de atâta așteptare, plonjând între un căuș și celălalt. Îmi caută pe vârful degetelor urme de rouă culese în dimineți însorite și înlănțuite în adieri rotunde de chemări. Se conectează acolo, pe fiecare celulă marcată, pe fiecare milimetru atins și cere memoriei frânturi de culori, mișcări de petale, silabe rostite în duet de priviri. Mi se lipesc pe amprente, pe toate, eliberând din ele rămăşiţe de atingeri. Le simt, le simt cum zvâcnesc prin toţi porii, proiectându-mi în căuş un dans al gesturilor lente.
Sfârşit de an, de an şcolar, sfârşit de liceu şi început de vară, un început cu miros de tei picurat în emoţii şi cuibărite toate, toate, în suflet. Paşi grei, nesiguri, ce parcă trag de gânduri şi le împrăştie pe asfaltul zilei de mâine, le abandonează între două respiraţii oftate, sărmane victime ce îşi caută trecutul proaspăt expulzat. Priviri înfundate, sistole descentrate, glas copleşit ce-şi murmură întrebări, întrebări ce îşi caută răspunsuri în urma paşilor ce încă nu s-au aşezat. În stânga, în dreapta, aceleaşi mişcări triste şi legănate, chipuri, multe chipuri ce încep să îşi piardă conturul. Dispare o frunte, dispare un licăr, dispare un zâmbet, palme ce s-au strâns, braţe ce s-au îmbrăţişat, buze cu tot cu propriile cuvinte, dispare o lume întreagă. Totul se transformă într-un abur, ce se strânge, se strânge până devine o părere, o iluzie, o urmă ce se aşează cuminte într-un colţ de suflet. Strada e goală, toate chipurile au dispărut, e goală şi se mişcă singură într-un singur sens. E o stradă cu sens unic, degeaba aruncăm priviri disperate înapoi, degeaba, e o stradă cu sens unic!
Înaintează tăcută către mine. Se întinde ca un braț molatec, cu degetele răsfirate, cu podul palmei alunecând și încercând să mă cuprindă. Fiecare respirație o aduce mai aproape, fiecare sunet, fiecare amprentă lăsată în nisipul încă radiind de căldura Soarelui. Se revarsă în urma paşilor inundând frânturi de gesturi, inundând gânduri neterminate. Le curăţă, le reînvie, le despoaie până la amintiri şi mi le răpeşte, ducându-le dincolo de aşteptări, dincolo de paşi desculţi în noapte.
“Dar ceea ce face și mai intolerabilă supravegherea – și altminteri greu de suportat – este faptul că acestor controlori angajați sau plătiți li se asociază curând nenumărați tovarăși nechemați. Căci oriunde un stat își menține cetățenii sub teroare, înflorește dezgustătoarea buruiană a denunțării benevole. Acolo unde, principial, e îngăduit și chiar de dorit să existe denunțuri, chiar oameni de ispravă devin ei înșiși denunțători, din teamă; numai spre a îndepărta bănuiala că a greșit…, fiecare cetățean trage cu coada ochiului spre concetățeanul său… zelul fricii aleargă nerăbdător înaintea, denunțătorilor. După câțiva ani de asemenea regim, Consistoriul ar putea să înceteze orice fel de supraveghere, căci toți cetățenii au devenit de bunăvoie controlori. Zi și noapte curg valurile tulburi ale denunțurilor…”
De Paște am vrut să mă înnoiesc
dar visele mi s-au opus.
Îmi spun că sunt deja prea multe!…
Paște Fericit, prieteni dragi!
“Ce faci? Mă echipez. Unde te duci? Ies în parc la alergat. Pe vremea asta? Nu vezi că plouă? Nu contează, programul e program! Nu stai mai bine acasă, te uiţi la un film? Mâncăm alune, bem o bere? Nu. Cu cine alergi? Singur. Nu te plictiseşti? Nu. Cât ai de alergat în seara asta? 11 km, 11.3 km mai precis. E o cursă “comfortable” cum spune myasics, aplicaţia cu ajutorul căreia mi-am setat un program de antrenament. Vor fi câteva minute peste o oră. Brrr, câtă umezeală, ești sigur că ieși la alergat? Acum e parfum, să vezi cum era pe ploaie la 2-3 grade, sau cum era pe ger la -15 grade. Hai, nu mă mai ţine de vorbă, echiparea şi ne vedem la pod” Monolog. Duminică seara, ora 20.30. Mă uit pe aplicaţia de pe telefon. Sunt 13 grade şi plouă.
Caietul cu poezii – “Primăvara Statuilor”
Caietul cu poezii – “Vedere din suflet”
Gânduri. Mă plimb pe aleile parcului în căutarea propriilor mele gânduri… Gonisem câteva din ele, mi se transformau în ghemotoace de dor, se aprindeau și îmi pârjoleau toate celulele până în suflet. Celelalte s-au speriat și le-am lăsat să fugă. S-au smuls din mine în plină ploaie și s-au dus șiroind în urma celor gonite. M-au lăsat vinovat, mirosind a amintiri topite într-un colț, cu bucăți înnegrite de cer, cu amprente mișcate ce nu mai pot atinge vreun nor. M-au lăsat cu gesturile abandonate în nemișcare, cu rouă stătută în colţul gurii şi negustată, cu respirația bandajând bătăile inimii. M-au lăsat…
Caietul cu poezii – “Sete”
Caietul cu poezii – “Armistiţiu”
