Poate că un început de săptămâna cu o floare în gând şi cu o poezie în suflet ne face să fim mai buni, mai calzi, mai înţelepţi!!!
Poezia “Voluptoasele tristeţi”
Parfumul tău. Îl simt iar, şi o respiraţie caldă ce îmi suflă în ceafă. O mână gingaşă se mişcă prin părul meu. Buze tremurate îşi lasă emoţia pe gâtul meu. Inima prinde viaţă din nou şi toate pulsează a neîncredere. Privirea mea se ridică sacadat către aceste gesturi pierdute. În faţa mea doar tu. Tu şi cu masca ta. Ochii îţi râd drăgăstos, iar buzele tale îmi murmură promisiuni, la fel ca altă dată. “Michelle?”
Ultima parte…
Poate că un început de săptămâna cu o floare în gând (de data asta cu un viitor bulevard în Bucegi) şi cu o poezie în suflet ne face să fim mai buni, mai calzi, mai înţelepţi!!!
Adriana m-a provocat să postez o poezie despre munţi, care să “rimeze” cu articolul meu de ieri “Sens giratoriu Sfinx – Autostrada Bucegi“. Nu uitaţi! Munţii sunt ai noştri…
“În opt sute de metri intraţi în sensul giratoriu şi părăsiţi-l la a doua ieşire”. O uşoară foială se simte pe scaunul din dreapta, faţă, a jeep-ului. Jeep nu în sens de marcă. Dacă stau să mă gândesc bine, cred că în sens peiorativ! Pe bancheta din spate, ciupeli şi chicoteli înfundate.
– Auzi, dragă! Eşti sigur că ai băgat ….. “În trei sute de metri intraţi în sensul giratoriu şi părăsiţi-l la a treia ieşire”… bine traseul… Ce? Cum la a treia? Mai devreme a spus la a doua! Ţi-am zis, dragă, că ăsta nu e bun de nimic. Şi nu înţeleg de ce nu schimbi vocea asta de fufă nesiliconată! Poţi să bagi şi voce masculină, d-aia adevărată, de zici că este vocea lui Botezatu la Eurovision! “Intraţi în sensul giratoriu şi părăsiţi-l la a patra ieşire”.
Era un cântec pionieresc pe vremea împuşcatului (am trăit acea epocă, nu pot să o neg, şi am fost pionier), al cărui refren suna aşa: “Noi în anul 2000 când n-o să mai fim copii…”. Ca nişte pionieri obraznici ce eram, am schimbat refrenul şi cântam cât ne ţineau plămânii “Noi în anul 2000 când o să avem copii…”. Nu ştiu dacă eu urlam mai tare ca alţii, cert este că destinul s-a inspirat teribil din acel refren cântat (sau urlat) şmechereşte, căci golani nu eram, golani am devenit în primăvara lui 1990, în Piaţa Universităţii. Cum spuneam, destinul a ales ca primul meu născut să vină pe lume tocmai în anul 2000. Sau mai corect, prima mea fată (pentru că sunt tatăl a două fete) s-a născut în pionierescul an 2000.
Poezia “Am vrut”
Poate că un început de săptămâna cu o floare în gând şi cu o poezie în suflet ne face să fim mai buni, mai calzi, mai înţelepţi!!!
Vă salut, dragii mei! Bine aţi venit! Nu fiţi speriaţi! Nu se întâmplă nimic rău. V-am invitat la o terapie de grup, sau în grup, nu ştiu cum se spune corect. Nu! Nimeni dintre voi nu este bolnav. Încerc să vă ofer câteva minute de relaxare. O terapie numită “Bistra Mărului“. Nu căutaţi conotaţii biblice. Mărul nu are niciun rol aici. Şi nici înţelesuri semantice nu căutaţi, vă pierdeţi vremea degeaba.
Haideţi, curaj, intraţi! Hai, Radu, intră tu primul ca să le faci curaj şi celorlalţi. Aşa, foarte bine. Intraţi în sală şi găsiţi-vă un loc într-o bancă. Sau dacă vreţi vă aşez eu. Hai, Doamna Profesoară! Intră! Sala trebuie să-ţi aducă multe amintiri. Cum nu ştiţi cine este profesoara? Dana Licuriciul! Dana, te rog să te aşezi la catedră. Am nevoie de tine să îi ţii în frâu pe ceilalţi, dacă terapia ia vreo întorsătură neaşteptată. Mă bazez pe experienţa ta. Aşa Dor, intră. Tu eşti o femeie curajoasă. Aşează-te în prima bancă, la geam, să vezi cerul şi să te inspire. Sonia, bine ai venit! Te-ai întors din vacanţă? Aşează-te lângă Radu, să-ţi povestească de caietul lui cu poezii, nedeschis de 20 de ani. Adriana, să ţi-o prezint pe Liliana. Hai, aşezaţi-vă în aceeaşi bancă. Se pare că aveţi multe să vă povestiţi. Mihaela (Gmxul), mă bucur să te văd. Ia un loc. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că în ultimul timp nu îţi mai place ce citeşti la mine. Psipsina, unde eşti? Te-ai întors? Ia un loc pe rândul de la perete, e ornat într-un stil pur gotic. Vei sta lângă Gabriela, uite-o că a venit. Pe perete am scris câteva versuri din Hafiz, iar în cuier, dacă vreţi, sunt agăţate câteva dishdashe înflorate. Nu pot să cred! A venit şi Vienela. Te rog, te rog, intră. Ia un loc pe mijloc. Ştiu că eşti foarte ocupată, şi mă bucur tare că ai reuşit sa vii. O aşez lângă tine pe Alma, să văd dacă a venit. A venit, cum să nu, ştiam eu că va veni şi Alma. L-am văzut şi pe Liviu. Nu, nu e în uşă, l-am văzut în curte, mi-a făcut cu mâna, el nu prea intră, doar face semn cu mâna. Pe Irealia a văzut-o cineva? Ah, a venit, îmi era teamă că nu vine. În ultimul timp eşti mai puţin prezentă. Ia loc lângă Vienela. Bună, Alexandra (Ali). Mă bucur că ai putut veni! Şi tu m-ai ocolit o perioadă, dar mă bucur că ai revenit. Salut, Andrei! El este pseudovărul meu din Blogosferă. Am ceva ce sigur o să-ţi placă! A venit şi Mihaela (lui Mihnea). Eram sigur că vei avea braţele pline cu flori. Ia un loc lângă Adriana şi Liliana. Intră, Soffy. Ai vreo preferinţă? Aşează-te unde vrei tu. Mi-e frică să te aşez eu undeva anume. Eba, aşa spune Măriuca mea. Nu! Nu o citeşte pe Eva, are la grădi o colegă Eva. Ia un loc, Eva! Mai am ceva invitaţi, dar sigur nu vor veni. Nici nu mă supăr! Centurion, ce mă bucur că ai venit şi tu! Aveam nevoie de un latin ca tine! Dacă le vedeţi pe Pishky, Denisa, Cora, poftiţi-le în sală. Mai sunt şi alţii pe care îi aştept. Ştiu că sunt multe fete şi puţini băieţi, dar nu am nicio vină. Am invitat şi băieţi, ca să fie terapia cât mai echilibrată. Dar, unii sunt atât de seci, alţii sunt cu gândul numai la piţiponceală şi trafic, sau pur şi simplu sunt prea ocupaţi ca să mai încerce şi altceva! Şi apoi, voi, fetelor, scrieţi atât de bine!!!
Dragi prieteni, mă bucur că v-am descoperit şi că vă citesc cu mare plâcere. Sunteţi gata? Bun! Cineva să stingă lumina! Şi nu uitaţi să daţi un click mai departe…
Poezia “Singurătate”
De câte ori am plecat în vacanţă, în Banat, pe Valea Bistrei, drumul nostru trecea invariabil pe şoseaua ce leagă Simeria de Haţeg. Astfel că treceam pe lângă fostul combinat siderurgic de la Călan. Toate rămăşiţele acestui combinat, toate resturile clădirilor, care se împuţineau constant, îmi ofereau o imagine apocaliptică a acestei zone. Aveam senzaţia că trec pe lângă un oraş fantomă, un oraş părăsit şi martor al unei perioade de curând apuse. Nici acum nu ştiu cum arată acest oraş, dar am aflat cu surprindere că nu este un “produs” comunist, ci are o istorie ce coboară până la perioada dacică.
V-am povestit în articolul de ieri despre “vizita” făcută la Cascada Bigăr. La plecare, am ales un alt traseu de întoarcere. De obicei, dacă există variante alternative rezonabile, prefer să mă întorc pe un alt traseu. Astfel mă bucur deplin de orice drum străbătut, în plus, descopăr şi alte puncte interesante. Aşa am procedat şi în acest caz. Nu ne-am mai întors pe Reşiţa, ci am continuat drumul spre sud, spre Bozovici, trecând pe graniţa dintre două Parcuri Naţionale, Semenic-Cheile Caraşului respectiv Cheile Nerei-Beuşniţa. Am depăşit Bozovici, şi ţinta noastră următoare era localitatea Eftimie Murgu, şi complexul de Mori de Apă din Cheile Rudăriei.
De patru zile sunt în Ţara Gugulanilor, pe Valea Bistrei, în ceea ce se vrea a fi bucata din concediul de vară alocată muntelui. Alocată muntelui pentru că nu cedez nici măcar o zi pentru o altă mare sau mai ştiu eu ce pantofăreală, după cum ar dori cineva din familie. Şi aşa am mai lăsat de la mine, pentru că în această vară îmi planificasem drumeţii în zona de nord a Carpaţilor Orientali, undeva în rombul format de Rodnei, Obcine, Rarău-Giumalău şi Bistriţei, în funcţie de cartierul general ales. Sau în cazul plecării cu prietenii de familie, mă gândisem la Călimani şi Colibiţa. N-am cedat, dar tot m-au păcălit. Aşa am ajuns în Banat, aşa am ajuns să revăd atâtea locuri dragi mie, şi aşa am reuşit să vizitez şi să respir aerul uimitoarei CASCADE BIGĂR!
Poate că un început de săptămâna cu o floare în gând şi cu o poezie în suflet ne face să fim mai buni, mai calzi, mai înţelepţi!!!
Mi-ai promis că mă vei duce să văd marea.
– Nu vreau să vii la mine! Mi-ai spus într-o zi.
Nu m-am suparat, ştiam… acolo în ţara aia
unde erai, aveai treburile tale, te opream
din drum. Plecarea mea, pentru că trebuia
să mă întorc, te-ar fi răvăşit.
Dar eu vroiam să văd marea!
Conduceai maşina spre oraşul cu ţărm la mare. Întotdeauna mi s-a părut că eşti sexi la volan. Eşti concentrat şi serios. Priveam casele pe lângă care treceam, oamenii, era totul atât de nou pentru mine.
Aveam o rochie albastră şi, ca din întâmplare, pentru că mă tot fâţâiam pe scaunul ăla, se ridica, lăsându-mi picioarele la vedere, iar tu le priveai. De câte ori maşina se oprea la vreun stop le mângâiai. Râdeam… Deşi ploua, pentru că în ţara aia plouă mereu, mi se părea că acolo lângă tine a pătruns o fărâmă de soare cu razele ei cu tot.
Muzica dă să se oprească o clipă. Saxofonul pare că a obosit. Nici nu contează. Dansăm în continuare pe muzica din sufletul nostru. Ne privim scurt şi ne zâmbim. Ne-am simţit aceleaşi gânduri fugare, sincrone cu muzica din noi. Faci jumătate de pas în spate, întorci capul şi o spui cu atâta convingere: “Chantez, Joe! Chantez!“. Saxofonul se supune imediat şi ne susură din nou, doar pentru noi, numai pentru noi doi: “Et si tu n’existais pas“!
