Anul 13. S-a împlinit. S-au scris 13 ani de la renașterea cuvintelor. Zăceau ghemuite într-o stare amorfă. De mult prea mult timp zăceau inerte pe marginea rândului. Disprețuite de zgomotul cotidian și stoarse de orice emoție. Cu silabele smulse și amestecate într-un șir fără noimă. Sau aruncate pe rânduri diferite ca niște resturi de gânduri expirate. Își pierduseră suflul cu mult timp în urmă. Într-o epocă în care sufletul își răsfoia propriile pagini neterminate și nu mai găsea drumul spre o nouă poveste.
Un gând încolțit între gesturi uitate. Și teama de umbre. Și teama de sensuri. Silabe mă strâng, mă dor între coaste, ca o inimă ce pulsează nefiresc de absent. Un murmur prin atrii împinge cuvinte. Spre buze tăcute. Spre buze încleștate. Și marșuri inutile întinse spre amintiri arse pe retine.
Sărutul care arde
Paşi merg grăbiţi prin forfota locului. Sunt unii lângă alţii. Se privesc pe furiş în timp ce înaintează tăcuţi. Sunt paşii lui, sunt paşii ei. Se conduc reciproc spre un punct de plecare. El are drumul lui, ea are drumul ei. Nu e un fel de despărţire.
Aveam atâtea cuvinte salvate și strânse într-un gol. Un gol ce se plimba prin mine. Urcând spre retine și căutând un portal spre o lume neînțeleasă. Doar orizontul cu gesturi lente atârnate în clipe. Și degetele mele întinse să le atingă. Să mă scufunde în acel dans al emoțiilor.
Cu cât brațele căutau mai mult, cu atât orizontul se stingea inundat de căușe cu linii îngroșate în singurătate. Și golul se întorcea în piept, pendulând între atriul drept și atriul stâng, cu umbra unui sentiment căzut în dizgrație.
Uneori dispărea orice urmă de gând. De silabă. Și corul de indiferență se pornea scurgându-se precum lava. Mă întrebam ce rol avea această abandonare. Să șteargă din mine trecutul? Sau să mă țină captiv și absent din prezent.
Între ziduri le-am așezat. Erau inutile și zgomotul lor atât de dezamăgitor. Le-am lăsat să se consume între ele, silabă cu silabă, metaforă cu metaforă. Prea multe metafore. Cine are nevoie de atâtea metafore? Cine are nevoie de slăbiciunile unui gol în defunctele povești?
Credeam. Credeam că soarele s-a scurs prin orificii. Că luna s-a pierdut în umbra unui far banal. Că zidurile reci nu se mai pot deșira în rânduri, chiar dacă numeroasele pagini goale își așteaptă propriile cuvinte să se scrie. Credeam că ferestre și uși au fost suspendate din dicționar. Și chiar și în limbajul dansurilor lente, pe ziduri nu se mai pot proiecta decât tăceri pansate cu indiferență. Indiferența zidului ce își strivește clipa.
Anul 13. Suflet 13. S-au împlinit 13 ani de când ușa sufletului mi s-a deschis. Întâi timidă, cu scârțâit de verbe și adieri adolescentine. Apoi vibrantă, provocatoare, cu volte în metafore pline de culoare. Și s-a izbit firesc de marginea lumii, spărgând irevocabil agonia cuvintelor. Ale mele, ale tale, ale noastre.
La mulți ani! Mie! Sufletului meu. La mulți ani cuvintelor! La mulți ani, Blog-ul lui Adrian!
Sursa Foto: Pixabay.
Poveşti pentru sufletul meu:
6 Comments
La mulți ani blogului tău, Adrian!
Și totuși, avem nevoie de metafore…
Mulțumesc, Cristina!
Da, avem nevoie de metafore. Fără ele ne sufocăm.
La Multi Ani tie, si blogului tau Adrian! La cati mai multi ani inainte, frumosi, cu sanatate si metafore minunate… Sa ne citim cu bine! 💜
Mulțumesc frumos, Hope!
La multi ani blogului si tie, multa inspiratie in continuare !
Îți mulțumesc mult, Cristina!