“Ce faci? Mă echipez. Unde te duci? Ies în parc la alergat. Pe vremea asta? Nu vezi că plouă? Nu contează, programul e program! Nu stai mai bine acasă, te uiţi la un film? Mâncăm alune, bem o bere? Nu. Cu cine alergi? Singur. Nu te plictiseşti? Nu. Cât ai de alergat în seara asta? 11 km, 11.3 km mai precis. E o cursă “comfortable” cum spune myasics, aplicaţia cu ajutorul căreia mi-am setat un program de antrenament. Vor fi câteva minute peste o oră. Brrr, câtă umezeală, ești sigur că ieși la alergat? Acum e parfum, să vezi cum era pe ploaie la 2-3 grade, sau cum era pe ger la -15 grade. Hai, nu mă mai ţine de vorbă, echiparea şi ne vedem la pod” Monolog. Duminică seara, ora 20.30. Mă uit pe aplicaţia de pe telefon. Sunt 13 grade şi plouă.

Sanderuța intră singură în parcarea de lângă pod, după doi ani de antrenamente nici nu mai trebuie să îi arăt drumul. Cobor scările spre aleea parcului făcând ușoare mișcări de încălzire. Plouă și nu e măruntă deloc. Îmi potrivesc respirația, resetez cronometrul rămas de la tura de ieri și pornesc. Alerg în același sens, sensul meu, sensul invers acelor de ceasornic. Destul de multe porțiuni de apă pe alee. Foarte puțină lume în parc. Câte un cuplu zgribulit sub umbrelă. Mă întreb dacă mă voi întâlni cu vreun alergător, după atâta timp am început să îi cunosc pe unii. Primul punct de reper, privesc ceasul, câteva secunde sub 3 minute. Am început un pic mai alert decât spune programul. Probabil ploaia care mă îndeamnă să termin mai repede. La câțiva zeci de metri în fața mea, venind spre mine, zăresc primul alergător. Trecem unul pe lângă altul și ne privim, e o privire cât un salut, deja ne cunoaștem. E puștoaica pe care o știu de anul trecut de la RunFest Cernica. La o sută de metri în spatele ei altă alergătoare. Hm! Suntem în inferioritate până acum. Doi la doi, mă intersectez cu un alt alergător. La terasa de lângă terenurile de sport se aude comentariul de la Pandurii-Dinamo. Sper să o fure câinii. Mă apropii de pod, am parcurs o jumătate de tură de parc, mai am trei ture în această seară. Mă uit la cronometru, 9 minute și 30 de secunde.

Simt pulpele radiind o ușoară oboseală. E doar starea de dinainte ca mecanismul să se încălzească. După 4-5 km de alergare corpul se încălzește și mișcările devin rotunde. Până atunci greul îl duc brațele, ele bat constant, dau siguranță, dau ritmul și impun mișcările pentru picioare. Până când perioada de încălzire se termină, sunt nevoit să mă concentrez pe mișcările brațelor. Mă intersectez din nou cu puștoaica. De câte ori o văd mi se ițește un zâmbet pe buze. Când aleargă își înclină capul dintr-o parte în alta în ritmul paşilor, e o mişcare ce îi ţine energia aproape. Acum vreo câteva săptămâni era să dăm unul peste altul, veneam pe acelaşi fir de paşi şi nu ne hotăram care spre lac, care spre exterior. Mi-a adus aminte de RunFest Cernica şi de accidentare. Anul trecut am alergat prin nişte noroaie urâte în pădurea de la Cernica şi, la o alunecare, m-am făcut de o întindere la ligamentele de la degetele piciorului drept. De aici s-a rupt tot sezonul. Două săptămâni m-am antrenat cu dureri, apoi am forţat 17 km la Wings. După concurs m-am dus la medic, cronicizare şi pauză patru săptămâni. O joacă cu copiii la iarbă verde m-a făcut să recidivez, iar pauză. După câteva săptămâni la un fotbal între taţi şi generaţia 2015 (la terminarea gimnaziului K.) o nouă accidentare, glezna umflată şi pauză. Orice perioadă de accidentare îţi fură de patru ori mai mult din timpul de pregătire, astfel s-a compromis un an de pregătire. În august, înainte de plecare în concediu, după săptămâni de pauze în pregătire, mi-am pus echipamentul şi am ieşit în IOR. M-am oprit obosit după 22.4 km. Mi-am răcorit sufletul şi am pus punct unui sezon ratat, un sezon în care îmi propusesem să alerg în primul meu maraton. Revin cu gândurile în prezent. Mă apropii de pod, am parcurs prima tură de lac. Probabil că am între 17 şi 18 minute, cu bătaie spre 18 minute. Mă uit la cronometru, au trecut 17 minute şi 51 de secunde. Ceasul intern îmi funcţionează bine, îmi cunosc timpii după bătaia braţelor.

Corpul mi se încălzeşte cu fiecare pas parcurs. Am trecut deja de 5 km şi mă apropii de pod. Picioarele şi-au reglat ritmul, sincronizarea cu braţele şi cu respiraţia întregesc mecanismul. Nu trebuie să mă mai concentrez pe fiecare element în parte, acum sunt un tot unitar. Am o cursă mai uşoară şi nu necesită un efort mental. Pot să mă cuplez pe pilot automat şi să îmi las gândurile să se joace cu picăturile de ploaie. Vântul suflă în mici rafale şi îmi dezveleşte de sub glugă suviţele. Faţa îmi este scăldată de ploaie. Pe buze mi se scurg stropi de ploaie amestecate cu broboane de sudoare. Îmi ridic din ce în ce mai des mâna dreaptă şi cu manşeta albă îmi şterg fruntea transpirată. Secundele îmi plutesc prin preajmă și mă strecor printre ele atingându-le ticăitul. Sunetul ploii se împletește cu respirația șuierată. Din când în când se aude țipătul ascuțit al păunului, chemarea lui brăzdează liniștea pașilor ce înghit kilometri de alee. Inima pompează cuminte, trăiește efortul într-o sincronizare plină de bucurie. Își mai ia câte o tresărire de emoție din propriile ei amintiri, are amintirile ei dulci născute într-o dimineață de octombrie când voia să iasă din piept și să rupă ea, prima, între două bătăi, panglica la primul ei Semimaraton. Un mic ac de păr și revin la pod după a doua tură. Au trecut 36 de minute și 30 de secunde. Mai am o tură și jumătate de lac.

“Tati, unde te duci? Ieși la alergat?”… mă întreabă aproape mereu Măriuca. “Și pe mine de ce nu mă iei?”… Răspunsul se leagă invariabil de vară, de vacanță. La vară vom alerga împreună, îmi va fi un partener ideal de alergat. Îi place mișcarea, îi place să alerge, nu există starea de repaos pentru ea. De curând a reînceput antrenamentele la gimnastică, astfel că va fi pregătită. Pe K. am încercat mai mereu să o scot la alergat. Am reușit de foarte puține ori, nu îi place, o sufocă duelul pașilor. Nu pot să înțeleg! După aproape cinci ani de patinaj, ani de muncă, de efort, s-a detașat total de ideea de mișcare. Ca și cum ar vrea să uite tot ce ține de aceea perioadă atât de frumoasă, de perioada când era “Frumoasa mea, Belle!“. Acum își caută pașii printre versurile lui Blaga, prin rândurile lui Eliade și prin tratate de medicină. Poate că într-o zi se va întoarce printre secunde! Strigătul păunului mă întoarce în alee. La pași, la ritmul brațelor, la secunde, la respirații. Mă apropii de pod să închid a treia tură. Se apropie finalul și simt cum creierul picură nerăbdare în gesturi. Brațele par ușor obosite, nu mai dau tonul. Acum picioarele împing. Gândurile fug spre toamnă, spre un octombrie când fiecare celulă din mine așteaptă startul Maratonului. Mai am cinci luni și jumătate de pregătire până la această provocare, cinci luni de înghițit peste o mie de kilometri, cinci luni de duel cu secundele. Cinci luni în care să-mi muncesc gleznele, genunchii, brațele, plămânii, inima și mai ales creierul. Să știe fiecare ce îl așteaptă, să fie pregătit să atingă și să depășească zidul, să depășească zidul propriilor limite. Trec pe sub pod pentru a treia oară prin punctul de plecare, alerg de 56 de minute.

Ploaia s-a oprit, a obosit și ea. Au rămas doar stropii de transpirație tresărind sub dansul pașilor. Șuvițele nu mai tresaltă, s-au lipit pe tâmple ascultându-mi gândurile. Mai sunt câteva minute de joacă cu secundele. Hai, trage un pic de brațe, încă puțin. Încă 300 de metri. Pandurii-Dinamo s-a terminat. Ce or fi făcut câinii? Să vezi agitație prin iunie când va începe Campionatul European de Fotbal. Terasele vor fi pline de microbiști. Forțez pe ultimele 200 de metri, termin în același ritm în care am început. E important să termini în forță, să ridici privirea, să privești orizontul, să atingi cerul cu sclipirile ochilor, să ai umerii drepți și pieptul umflat de dorință. Hai! Hai! Ating o panglică imaginară. Respir. Mă opresc. Stop cronometru, privesc cadranul acoperit cu o pojghiță de apă. O oră și 5 minute, secundele încă se numără în mine. E bine! Trebuia să alerg kilometrul între 6’23” și 5’49”, media este de 5’48”. Mă joc, îmi place să mă joc cu secundele.

Urc scările către bulevard, un ultim țipăt al păunului mă însoțește. Trec podul spre parcare, respir adânc, respir mulțumit, secundele râd iar palmele cu degetele evantai bat aerul calm, de parcă ar vrea să îl mângâie. Cerul e înnorat, frigul mă cuprinde încetișor iar dincolo de nori și îngerii se pregătesc de culcare. Mă urc în Sanderuța și pornesc motorul, dinspre radiou MagicFM și Scorpions îmi smulg un zâmbet: “Here I am when you send me an angel!”

Semimaraton_blog

Articole asemănătoare:

 

 


8 Comments

  1. Din pacate, si pe mine ma sufoca duelul pasilor. Pentru tine insa, jos palaria! Ma inclin atat cat imi permite rigiditatea cu greu obtinuta in mii de ore de stat in scaun… 🙂

    • Ce podium, Radu? Sper să fiu sănătos, să încep cursa și să o termin!

  2. Sa poti fizic si psihic, altfel cum e vremea e doar o scuza, si des ma cert, am vazut pe pielea mea cand am iesit la alergat la sfarsit de iarna. Distanta e mai putin importanta atat timp cat facem miscare. Berea, alunele si filmul merg si dupa. 🙂
    Toate cele bune!

    • Mă bucur că suntem de acord. 🙂 Sunt foarte mulți cei care se ascund în spatele unei scuze!

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Translate »