A 23-a pereche

Bongo. Bongo. Bongosssss. Ritmul se întinde uniform și implacabil. O simt prin toți porii. E ca o lavă care dintr-o dată se revarsă din pereți. Sub tălpi vibrează cohorte de așteptări. Pantofii își caută primele mișcări. Nu au nimic din dezinvoltura celor de altădată. Nici măcar culoarea… Erau albi. Pe vremuri. Erau albi. Îi găsisem într-un mic magazin undeva vizavi de Piața Sfânta Vineri. Ca un animăluț mic și trist uitat într-un Pet Shop, perechea albă zăcea pe un raft la marginea abandonului. Nici nu mai știu ce voiam să îmi cumpăr, dar momentul a avut ceva special. I-am luat din raft, i-am atins cu un soi de curiozitate amestecată cu o inexplicabilă dorință. Erau niște pantofi albi cu limbă.

Nu am rezistat ispitei. I-am încălțat imediat și am făcut câțiva pași prin magazin. Erau ca o naturală extensie a ființei mele. Vârfurile ușor ciocate îmi zâmbeau. Alunecau pe podea ca o notă suavă care îți pătrunde în suflet. Iar eu pluteam vrăjit ca într-un adagio sub lina apăsare a dirijorului. M-am căutat nerăbdător prin buzunare și am numărat toți banii pe care îi aveam. Am răsuflat ușurat și i-am cumpărat. Am plecat pe stradă ținând cutia albă la subraț. Cutia albă în care vibrau fericiți pantofii mei noi și albi. I-am purtat în picioare ani de-a rândul. La fiecare onomastică, la fiecare bairam, la fiecare petrecere de licean și apoi de student. Plecam de acasă cu ei într-o geantă, nu i-am purtat niciodată pe stradă, și îi încălțam doar la locul evenimentului. Iar ei, dragii de ei, m-au purtat imponderabil prin fiecare „pas de deux” trăit cu intensitatea maximă a inocenței.

Umerii se încălzesc ușor. Parcă oscilează legați amândoi de același puls din atriul stâng. Aplecat ușor în față provocând aerul, las brațele să deseneze gesturi. Bongo. Tobele bat și notele rup bucăți din eter așternându-le sub pași de destin. Piciorul stâng se duce înainte spre tine. Dreptul se ridică și apoi se așază la loc. Nu e un pas șovăielnic sau reflexul de a da înapoi. E doar un început de poveste ce se scrie în pași de latino. În „Salsa You & Me”. Mai ții minte celebrul club? Cum să nu îl ții, doar acolo ne-am cunoscut! Era iarnă, era început de an. Iar noi am nimerit acolo accidental și cu multă indiferență în gesturi.

Iernile nu mai sunt ca pe vremea pantofilor albi. Iar ei, magicii mei dansatori, s-au topit în iureșul ultimilor ani de student. S-au pierdut uitați dincolo de inocență prin cutii cu amintiri. Și nu au fost prezenți la momentul latino de mai târziu, din Salsa.

Camera este cufundată în întuneric. Doar jocurile de lumini proiectează siluetele. E sâmbătă seara. În mijloc de iarnă. Două rânduri de umbre, din colțuri opuse, înaintează până se ating. Apoi se contopesc în perechi și se duc în pași. Aerul din jur ar putea număra perechile ce se înlănțuie în centrul acțiunii.  Scena este plină de culori și de sunete. Iar pașii desenează trăsături. O explozie de hormoni formează un cerc și pe orbită sunt ridicate primele douăzeci și două de perechi. Ca niște ursitoare șușotesc și dănțuiesc în descântece. În mijloc a rămas o singură pereche. A 23-a pereche…

Sunt în Mall la cumpărături cu Măriuca, pentru Măriuca. Niciodată nu mi-au plăcut sesiunile de shopping. Singurele excepții sunt Decathlon și Cărturești. De multe ori sunt nevoit să fac pe șoferul. Dar de câțiva ani mi s-au dat sarcini în plus și a trebuit să fac și pe „consultantul” la probat de haine. A început cu K. Mai nou s-a transmis și la Maria. Iar ea știe că nu sunt foarte confortabil cu asta și îmi servește de fiecare dată privirea jucăușă și ironică. Apoi remarcă cu nonșalanță: „Ce să îți fac dacă ai făcut fete?”

Hm! Ce o crede ea? Că în preludiu am jucat „X” și… „Y”? Și că unul dintre noi a pierdut? Adică, eu? Nici pe departe, doar ne-am sincronizat în „pas de deux” pe ritmuri de latino!

P.S. La următoarea mea aniversare aștept cadou un medalion cu „XX”.

Sursa Foto:  Pixabay.

Poveşti pentru sufletul meu:

• Povești

• Alergător

• Munte

• America

• Șoapte