Ciornă

Karla’s Dreams

“Când pleacă Karla?”… este întrebarea…

Read More

Partea I: “Apocalipsa după Georgel”, despre gândurile lui Georgel aici.

“Werner? Unde ești Werner?” Se minunează de frumusețea palatului. În curând va fi al lui. Și trece din cameră în cameră. “Werner? Am o vorbă cu tine. Unde ești?” Aici va face bursa grâului. Va da păpică gratis la toată lumea. În camera asta va face bursa energiei. În colțul de nord-est va face bursa metalelor. Știe el că din colțul ăsta vântul bate mai mereu spre Primăverii. “Werner? Bă, Werner, doar ți-am spus că vin.” Cu toate aceste trei burse, cu Dunărea și cu Marea Neagră, el va stăpâni lumea. Visează la canalul Marea Caspică – Marea Neagră. Visează la un nou drum al mătăsii. Va lega poporul de China. Și el, un Marco Polo divin, va domni peste o mare națiune. “Werner?” Uneori îi mai dă cu virgulă într-o zonă cu neuroni mai răzvrătiți. Dar rezolvă el cumva. Cică… cu cine va construi el toate canalele și toate proiectele lui fabuloase? Cum cu cine? Cu el, cu ea, cu poporul lui iubit. “Werner? Pe unde naiba o fi tânărul ăsta Werner? Iar e plecat în vacanță.” Și încălzirea asta globală. O mizerie. M-am prins eu de când umblam prin clubul ăla de la Roma. Nu mai știi dacă este vară sau iarnă. Nu îmi dau seama dacă Werner este la schi sau la golf.

“Ce? Ce-i în magazia asta? Werneeeeeeeeeeer? Canalie, tu mi-ai furat jumătate din aurul dacilor!!!”

Continuare – Partea II:

 

Tremolo. Un tremolo fuori tempo. Peste tot. În jur. Oriunde respirația încearcă să îmblânzească șoaptele. Degetele se joacă cu aerul pregătind note. Își încălzesc amprentele până când se trezesc în gesturi ce resuscitează atingeri. Și se deschid. Brațele se deschid dirijând din memorie. Dirijând frânturi de chemări stinse printre strune de destin. Umerii se ridică mirați. Și se împing în față. Caută. Se caută printre cuvinte în derivă. Sunt atât de multe și rătăcite printre rânduri. Ajung acolo fără înțelesuri, cu silabele vopsite în culorile uitării. Caută. Caută șoaptele ce se ciocneau a doruri în tremolo.

 

Erau serile mele. Doar ale mele. Erau seri de vară când amurgul mă îmbia să cobor pe aleile de lângă lac. Mă dezbrăcam de oboseală cu gesturi lente dezlipindu-mi de pe piele, fâșie cu fâșie, întreaga zgură înecăcioasă a zilei. Apoi îmi adunam în căușul palmelor toate cuvintele irosite. Le storceam până când palmele mele se înroșeau de silabele strivite ce se scurgeau printre degete. Nu aveam nevoie de ele. Erau seri când cuvintele îmi erau străine. Și nu aveam nevoie de ele. Doar le limpezeam și mi le aplicam pe rănile apărute în mine.

Uneori e întuneric. Doar întuneric. Fără străfulgerări de regrete proiectate la o simplă atingere de unghii roase și înmuiate în tăcerea buzelor. Fără chemări ce se hrănesc vinovate din stârvul de clipe prelinse printre degete. Fără gânduri otrăvite în căutarea timpului pierdut printre meschine alunecări de sentimente. Fără trecut. Fără orizont. Cu pleoapele căzute ca o cortină obosită ce își urăște interminabilele repetări. Cu brațele înțepenite ca după o ultimă glaciațiune de mirări. Și proiectat ca o fantomă strivită între ziduri.

Răsăritul vine și pleacă într-un ritm de-a dreptul frustrant. Nopțile sunt din ce în ce mai grele și se zvârcolesc printre gânduri imponderabile. Îmi surprind privirile pierdute prin căi scăldate de stele. Sunt aceleași adânci căutări irosite, ca niște cuvinte sacrificate ce plutesc în spațiul golit de emoții. Tăcerea se mută de pe o parte pe alta strivind prin căldura trupului, apoi se scufundă într-un somn chinuit. Scormonesc prin unghere privind cum îmi tresar scântei de amintiri. E ca un joc periculos. Când nu știi până unde pot atinge, până unde pot cauteriza nebănuitele explozii sufletești.

În 2007, în calitate de părinte, am intrat în contact pentru prima dată cu post-decembristul vechi și “nou” sistem de învățământ românesc, și cu Școala Gimnazială 195. Școala ne-a fost recomandată de către directoarea grădiniței particulare la care o dusesem pe fiica cea mare în cei doi ani premergători începerii clasei a I-a. Am ținut cont de recomandare și am înscris-o la Școala 195 fără să știm în acel moment ce sport național exista în sistem pentru găsirea unei școli mai bune și, mai ales, marea “vânătoare”, pentru accesul în primii patru (apoi cinci ani) la cele mai bune învățătoare din școlile respective.

Doar câțiva ani mai târziu am descoperit amploarea acestui fenomen. Liste de așteptare de zeci de nume, selecție permisă până la un anumit punct pe diferite criterii, clase umflate până la treizeci de copii și peste, vize de flotant fără număr. De ce s-a născut un astfel de fenomen? Din cauza faptului că părinții nu mai au încredere în sistemul de învățământ românesc. Un sistem învechit și falimentar. Și atunci, părinții nu fac decât să caute un atu prin care să compenseze găurile din sistem. Acest atu înseamnă o școala mai bine cotată, o învățătoare mai pregătită. Nu este de neglijat un început de școală sub îndrumarea unui cadru didactic pasionat și bine pregătit.

Într-un sistem de învățământ normal și performant (mă refer la școlile de stat) toți copiii beneficiază de șanse egale. Nu există diferențe de calitate, înzestrare, performanță între școlile din sistem. Mai mult decât atât, sunt sisteme în Occident unde profesorii sunt bonificați pentru calitatea muncii lor, dacă rezultatele propriilor elevi depășesc un anumit prag al performanței. Profesorii sunt foarte bine remunerați. Profesorii sunt respectați pentru că accesul în sistem se câștigă cu greu, după ani de studiu și după multe examene. Statutul lor nu este cu nimic mai prejos decât al unui medic sau al unui cercetător de prim rang. Nu vreți să știți pe ce poziție în statistici figurează profesia de “pedagog” în România. Jos, foarte jos. Aici mai multe informații despre cum se prezintă un sistem de învățământ performant.

După o introducere care era necesară, să trecem la topul căutat, top școli gimnaziale din București și sectorul 3. Un istoric al perioadei 2010 – 2018 găsiți aici. Pentru topul curent continuați să citiți acest articol.

Nu le mai număr. Secundele. Nu le mai număr. Au rămas acolo, presărate în timp pe aleile mele. S-au oprit în mijlocul respirației neînțelegând unde le sunt pașii și de ce au dispărut. Le-am părăsit între două gânduri și s-au trezit singure, și captive, pe marginea urmelor uscate. Speriate, secundele s-au îngrămădit unele în altele prin șanțuri apuse, nefericite umbre amorfe căzute din tandem. Nu mai simt tâmplele zvâcnind. Nu mai aud murmurul șuvițelor fremătând în broboane de dor. Nu mai știu să se înșire sincron și să îngâne în cor cu bătăile inimii. Nu mai știu de ce sunt. Nu mai știu ce au fost.

Translate »