Skip to content

soare

Dorinţa

Aerul vibrează în tonalități variate și pline de culoare. E un zumzet teribil în jur. Voci peste voci se ciocnesc, se întrepătrund, se duelează, se ridică împreună într-o spirală emoțională. Mă simt prins ca într-un clește. Ceva mă presează cu atingeri constante în umărul stâng. Un genunchi tremurat mă atinge dinspre dreapta, iar pe călcâi îmi joacă un pas plecat prea devreme, ca într-un dans febril. Ridic privirea de la călcâiul agresat și privesc după umăr. În dreapta mea văd câteva persoane. Mă întorc către stânga, alte câteva persoane. Le privesc chipurile, îmi sunt total necunoscute. Încerc să mă dezmeticesc, fac eforturi să îmi dau seama ce se întâmplă. Oare unde mă aflu? Cine sunt toate aceste persoane?

Read More »Dorinţa

Adagio cu frunze coapte

Toamnă. E toamnă. E o dimineață neterminată ce îşi refuză desprinderea de gustul firav al stropilor de rouă. Soarele își face cu greu simțită prezența. E acolo, cu gândurile agățate pe albastrul mişcător al mării, luptând din greu cu norii aruncaţi spre el. Cu raze filtrate mângâie nesigur plaja pustie ce pare că se ascunde departe de tumultul nebun al emoţiilor. Aerul miroase a dor şi a depărtări. Mici valuri se zbenguie într-un joc discret cu nisipul, lăsând sau scăpând firicele de scoici în urmele pașilor abandonaţi. Vântul, mai norocos decât soarele, fură frunze coapte şi rătăcite, jucându-se cu ele, înălțându-le în văzduh ca pe niște zmee neîndemânatice. Pescăruşi privesc invidioşi la dansul ciudat al naturii ruginii.

Read More »Adagio cu frunze coapte

Tăcerea Lunii

Înaintează tăcută către mine. Se întinde ca un braț molatec, cu degetele răsfirate, cu podul palmei alunecând și încercând să mă cuprindă. Fiecare respirație o aduce mai aproape, fiecare sunet, fiecare amprentă lăsată în nisipul încă radiind de căldura Soarelui. Se revarsă în urma paşilor inundând frânturi de gesturi, inundând gânduri neterminate. Le curăţă, le reînvie, le despoaie până la amintiri şi mi le răpeşte, ducându-le dincolo de aşteptări, dincolo de paşi desculţi în noapte.

Read More »Tăcerea Lunii

Calea

O ultimă rază de soare se strecura pe furiș printre frunzele jucăușe și desena stângaci pe un colț de fereastră. Pe perete, un alb nedorit se întindea vâscos și murdar doborând verdele nesigur de sub pași întârziați. Din toate direcțiile se strângeau urme și se pierdeau într-o pată de timp. Timpul se pulveriza în picături de sudoare și transforma aerul într-un spațiu crud, într-o capsulă ce frânge gesturi și soarbe rămășițe de licăriri. O umbră căzută în agonie, o umbră se zbate înfiptă în strigătul ce izbește pereții.

Read More »Calea

Ziua cu 26 de ore

Mi-am simțit ploapele tresărind apoi tot corpul crispându-se nervos. O lumină orbitoare mă invadează într-un mod neplăcut, nimic din starea de imponderabilitate pe care o povestesc cei care au trecut prin experiențe traumatizante. Mai degrabă pare o lumină vârâtă în ochi de niște forțe ostile. Gândurile nu trec mai departe pentru că în secunda următoare o voce teribil de enervantă mă scoate din amprenta propriului corp. Cuvinte neînțelese îmi explodează în creier. Îmi trec în revistă starea și nu știu de unde vine această agresiune. Nu este din mine! Vine de undeva din exterior, din afara eului meu.

Read More »Ziua cu 26 de ore

Crucea

Avea drumul ei bine cunoscut. Fusese stabilit cu mult timp înainte şi nu avea de gând să se abată de la ceea ce îi fusese dat. Îşi luase bucata de lemn în spinare, îşi protejase ochii cu povara demnităţii, îşi zăvorâse un colţişor din suflet, un colţişor unde îşi promisese să nu mai intre niciodată şi o pornise pe drumul fără sfârşit. Parcurgea acest drum cu hotărârea şi resemnarea unui osândit ce îşi acceptase soarta. Nu o mişcau din drumul ei nicio şoaptă a naturii, nicio adiere de vânt, nici măcar fulgerele furtunilor sufleteşti.

Read More »Crucea

“Focurile răsăritene” de Karla Manea

Dimineaţa mă striga cum strigă natura ciulinii. Iar eu zburam spre ea. Şi mi-a fost de ajuns cerul, să privesc cerul, ca să-mi dau seama că nici nu-mi trebuie mai mult.

N-am crezut că cerului îi stă mai bine cu o altă culoare în afară de albastru. A început cu un alb al nimicului, un alb al deznădăjduinţei. Dar apoi cineva a început să arunce culori. A apărut o dungă roşie, o pată galbenă. Poate chiar eu aruncam cu vise deşarte, care acum s-au pironit în cer să fermenteze şi nici măcar albul nu le mai poate estompa.

Read More »“Focurile răsăritene” de Karla Manea

Gânduri printre secunde

S-a scurs luna ianuarie. Mi s-au lipit de tălpi zilele ei îngheţate şi scurse, bucăţi de gânduri răzvrătite şi zburând nebune în jurul meu. S-au dus înghiţiţi în respiraţii o sută de kilometri din cei aproape o mie trei sute ce îmi numără secundele până la Maratonul din Octombrie. Am tras după mine un suflet îngheţat, un suflet renegat de gânduri, un suflet părăsit de amintiri, un suflet căzut parcă într-o eră glaciară fără sfârşit. Am tras după mine un suflet! Singur mi-am tras sufletul îngheţat pe aleile geruite ale parcului, ca într-o cursă spre Pol, o cursă spre Polul Deznădejdii. Am simţit sub tălpi polul, l-am atins, am ars bucăţi din el cu furia ce îmi înconjura căptuşeală sufletul îngheţat. Şi din căuşul palmelor mi-am otrăvit dorul cu izvorul născut prin topire. Mi-am tăiat bucăţi din suflet şi mi-am făcut un iglu în care am zăcut bolnav aşteptând o primăvară ce nu mai vine. Am aşezat iglul lângă Pol, la marginea izvorului ce căra spre necunoscut bucăţi de sloiuri din sufletul meu, bucăţi luminate strident de furia ce îmi ardea mocnit celelalte bucăţi din mine.

Read More »Gânduri printre secunde

“Flori de cireş” de Karla Manea

Mă plouă pe aripi şi mi se rup. Iar din cer cad flori de cireş. Şi mă uit în sus… şi nu mai este nici soare, nici cer şi nici stele. Tot ce văd sunt mici fragmente din căderea lor. Iar aripile mele sunt sfâşiate şi căzute pe jos. Şi încerc să le apuc c-o unghie măcar şi mi se topesc în degete. Iar în urma lor rămâne o urmă de căldură. Şi aripile mele sunt flori de cireş. Pot doar să strig: “Ce iarnă? E primăvară!”. Dar deşi eu nu observ, cerul plânge. Iar noi ne cufundăm în lacrimile lui până la genunchi şi ne ştergem de ele cum ne ştergem de noroi. Dar există o vagă diferenţă, căci şi din cauza noastră tot cerul a făcut lacrimile, pe când noroiul l-am făcut noi.

Read More »“Flori de cireş” de Karla Manea

Soarele meu!

Trecuseră zeci, sute, mii de ani… cine le mai ştia numărul! Trecuseră anotimpuri după anotimpuri de când paşii mei se plimbau rătăciţi prin locuri neştiute, prin spaţii indiferente, pe sub un cer adormit într-un veşnic gol. Nimic nu clipea pe cerul amorţit de atâta indiferenţă. Orice ar fi încercat să pulseze era imediat înghiţit de un întuneric stăpân peste tot. O linişte greu de suportat, o linişte şi mai greu de înţeles răspundea cerului. Totul în jur era încremenit într-o aşteptare fără speranţă.

Read More »Soarele meu!

Planeta interzisă

Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu privirea avidă de lumină, cu ochii buimaci aţintiţi către soare. Am nevoie de soare, am o nevoie organică de razele lui, de atingerea lui, şi el este din ce în ce mai distant. Cu fiecare trezire lumina e mai săracă, razele se curbează indiferente peste trupul meu, căldura se furişează vinovată către dimineţile altora, şi mi-e frig, şi mi-e din ce în ce mai teamă. Mi-e teamă de nopţile ce se-nmulţesc sărace şi fac ca zilele pustii să se sufoce. Mi-e teamă de răsăritul confuz ce nu mai ştie cine vine şi cine trebuie să plece.

Read More »Planeta interzisă

Translate »