Trei ani, o lună și nouă zile am fost absent din paginile blogului meu. Mult, foarte mult, ireal de mult. Un timp care poate însemna în primul rând uitarea. Scriam la una din aniversările blogului meu că ceea ce construiesc în paginile lui este cea mai pură formă de libertate. Dacă în epoca noastră se mai poate vorbi cu adevărat despre libertate, atunci pentru mine blogul este libertate. Au trecut trei ani de “sclavie” în care am fost sufocat de griji, de suferință, de furie, de neputință. Am trecut prin multe stări care mi-au făcut ca sclipirea din ochi să mi se ascundă speriată într-un colț de suflet și, acolo, înghesuindu-se, să facă loc în tot acest timp pentru bucuria de a scrie. Am vrut, am avut timide tentative de a reveni, dar nu am putut, era prea multă apăsare pe umerii mei. Am revenit pe blog cu câteva zile în urmă, încercând să mai jonglez, așa cum făceam în anii din urmă, cu propriile mele cuvinte. După cum mă eticheta draga de K., încercând să găsească o formulă prin care să nu mă simt jignit: “tu ești un jongleur de cuvinte…”. Da, îmi place cum sună orice ar însemna el, așa refugiat din franceză, sunt doar un jongleur de cuvinte.
Sunt din nou în cursă. În propria mea cursă. Alerg pe aceleași alei de cuvinte. Întotdeauna cursele mele se duc pe aceleași alei. Trec pe lângă cuvinte știute, pe lângă fraze bătătorite de atâtea ori, pe lângă simboluri hidratându-mi gândurile, pe lângă amintiri ce îmi zâmbesc din colțuri de cursă. Uneori văd aceleași chipuri întinzându-mi o bucată de ciocolată, sau lăsându-mi o carte pe o bancă la marginea cursei. Câteodată de sub pași îmi tresar revoltate rămășițe de gesturi și mi se agață nevăzute de trup, ținându-mi secundele în loc pentru câteva bătăi de inimă. Sunt momente inevitabile, pe cât de dorite, pe atât de hulite. Sunt clipe de respiro în această cursă de anduranță, clipe ce îmi sunt oferite la fiecare început de rând.
Gânduri. Mă plimb pe aleile parcului în căutarea propriilor mele gânduri… Gonisem câteva din ele, mi se transformau în ghemotoace de dor, se aprindeau și îmi pârjoleau toate celulele până în suflet. Celelalte s-au speriat și le-am lăsat să fugă. S-au smuls din mine în plină ploaie și s-au dus șiroind în urma celor gonite. M-au lăsat vinovat, mirosind a amintiri topite într-un colț, cu bucăți înnegrite de cer, cu amprente mișcate ce nu mai pot atinge vreun nor. M-au lăsat cu gesturile abandonate în nemișcare, cu rouă stătută în colţul gurii şi negustată, cu respirația bandajând bătăile inimii. M-au lăsat…
Caietul cu poezii – “antiToamnă sau Atentat la Toamnă!”
Caietul cu poezii – “Balanță”
Poezia “Atât de departe”
Poezia “Nu mai vreau să fiu”
Un uruit deranjant mă trezeşte brusc. Deschid ochii şi mă concentrez pe zgomot. E dimineaţă şi ţipătul de flex parcă îmi goneşte soarele din geam. Sunetul este inconfundabil. Flex! Flex! Flex! Rimează cu un sunet plin de voluptate dar nu îmi crează decât crispare. Îmi aduc aminte instantaneu de “vorbele” pseudovărului meu din blogosferă. Andrei spunea că cel mai dur vestitor al primăverii este flexul. Mă întreb cine o fi început deja lucrările în apartament. Şi totuşi sunetul avea o notă mai gravă.
Nisipul fierbinte îmi încingea tălpile şi îmi alerga energiile nerăbdătoare prin tot corpul. Păşeam întâi ca o felină, plutind netulburat peste plaja ademenitoare, pentru ca apoi să îmi scufund glezna în nisip, lăsându-l să mă dezmiardă. Mergeam cu ochii închişi respirând cu atâta nesaţ aerul încărcat de dor. Pieptul umflat de atâta emoţie, ducea până în adâncuri gustul de infinit ce mi se lipise pe buze.
Mă plimb abătut şi îngândurat pe alei iernatice, pe alei din sufletul meu. În alunecarea mea absentă ating cu umărul câte o amintire recentă şi de pe frunzele ei se scutură dureros clipe sufocate de atâta alb, un alb lipsit de substanţă, un alb nemilos. Sunt ţurţuri peste tot şi mă lovesc de ei cu fiecare mişcare, cu fiecare pas ce calcă pe urmele celor de odinioară. O zgârietură îmi brăzdează obrazul înfrigurat şi nu ştiu dacă m-am izbit de un ţurţur, sau dacă e degetul meu arătător. Sub tălpi îmi scârţâie gândurile părăsite şi mici explozii de revoltă mi se agaţă de picioare şi cer îndurare. Îmi simt trupul vibrând de revolte. Mă simt ca un câmp de luptă brăzdat de tranşee, un câmp sfârtecat de lupte fratricide. Sunt prizonier într-un conflict nechemat, nedorit şi orele izbucnirii conflagraţiei se apropie implacabile, o simt în zvâcnirile de sub propria-mi piele, o simt în incendiul din spatele retinei.
Poezia “Chemare”
Poezia “Unde eşti?”
Poezia “Eclipsa de gânduri”
Poezia “Ziua Trandafirului”
Poezia “Simbioză cu marea”
Poezia “Ziduri”
