Tag

kilometri

Browsing

Fac ușoare mișcări de încălzire. Sunt doar câteva reminiscențe ale vremurilor când mă pregăteam de un nou meci pe terenul de fotbal din curtea școlii. În general nu mă încălzesc, pur și simplu dau drumul la alergare. Încălzirea se produce pe primii kilometri alergați. Acum aștept să se activeze gps-ul și să pornesc cronometrul. Brrr! E frig! Și e dimineață. Iar eu nu sunt obișnuit cu mișcarea de dimineață. Sunt un alergător al serii, cu pași apăsați ce pătrund peste orele nopții. Privesc către mâna stângă și apăs pe butonul roșu. Șoseaua este pustie. Comunitatea se ascunde de frig dincolo de ferestre. O pojghiță invizibilă face ca încălțămintea sport să nu aibă aderență. E ca un parchet lustruit pe care Maria mai face câte o alunecare, amintindu-mi că și patinajul are legătură directă cu poarta sufletului, că are locul lui în sufletele noastre.

2014. Toamna se instalase peste natură de ceva timp. În acele zile trăiam o toamnă întunecată, ploioasă, friguroasă, o toamnă ce nu lăsa soarelui nicio șansă să îmi zâmbească. Se apropia sfârșitul lunii octombrie. Un octombrie ce debutase alergând prin visurile mele și își proiectase, în real, traseul pe bulevardele bucureștene. Trecuseră aproape trei săptămâni de la primul meu Semimaraton. O cursă în care am intrat nu doar cu gândul să o termin, ci o cursă în care m-am bătut cu secundele. Mi-am dorit să cobor sub 2 ore și nicio bucățică din mine nu m-a trădat. Emoția momentului se risipise ușor în scârțâit de frunze coapte. Pauza se terminase și trebuia să reîncep pregătirea pentru noul sezon, pentru primul meu Maraton. Primii pași pe aleile IOR-ului, alei atât de dragi, se împletesc cu o senzație nouă, un mic disconfort ce parcă pulsează la îmbrățișarea dintre piept și braț. Oare ce o fi? Pumnul drept izbește pieptul. Fruntea mi se ridică încercând să străpungă aerul tomnatic.

Mi-e sete, mi-e foarte sete. Oboseala mi s-a aşezat în tot corpul. E o stare ce m-a invadat cu fiecare secundă scursă. Simt oboseala ca pe o ceaţă care mă învăluie, mă acoperă, se înfăşoară în jurul meu strivindu-mi fiecare fâşie din trup. Inima îmi pompează cu aceeaşi constanţă ca un metronom. De multe ori în alergare îmi duc palma dreaptă şi o lipesc de piept ca un gest de tandreţe faţă de ea. Îi vorbesc, îi simt zbaterea, efortul la care o supun. Încerc să îmi închid orizontul, să îmi blochez gândurile doar pe zeci de secunde şi să le trag uşor spre mine. Să le aduc acasă, să le ţin în mine nedându-le posibilitatea să mă macine, să îmi macine rezervele de energie. Mi-e sete, mi-e o sete teribilă.

“Ce faci? Mă echipez. Unde te duci? Ies în parc la alergat. Pe vremea asta? Nu vezi că plouă? Nu contează, programul e program! Nu stai mai bine acasă, te uiţi la un film? Mâncăm alune, bem o bere? Nu. Cu cine alergi? Singur. Nu te plictiseşti? Nu. Cât ai de alergat în seara asta? 11 km, 11.3 km mai precis. E o cursă “comfortable” cum spune myasics, aplicaţia cu ajutorul căreia mi-am setat un program de antrenament. Vor fi câteva minute peste o oră. Brrr, câtă umezeală, ești sigur că ieși la alergat? Acum e parfum, să vezi cum era pe ploaie la 2-3 grade, sau cum era pe ger la -15 grade. Hai, nu mă mai ţine de vorbă, echiparea şi ne vedem la pod” Monolog. Duminică seara, ora 20.30. Mă uit pe aplicaţia de pe telefon. Sunt 13 grade şi plouă.

3 Mai 2015. Este ziua în care Planeta vibrează. Este ziua în care Planeta aleargă. Dacă te-ai opri câteva minute şi ai asculta cu atenţie, cu siguranţă ai auzi murmurul Planetei, un murmur intrat în rezonanţă cu peste 68.000 de suflete. O respiraţie uriaşă ce captează aerul şuierat din 68.751 de piepturi. Tot atâtea inimi bătând sincron de prin toate zonele Planetei şi aruncând în văzduh energii capabile să readucă la viaţă un pustiu ca Sahara. Armate de picioare mărşăluiesc neobosite în acelaşi moment, în acelaşi ritm, indiferent de longitudine sau de latitudine, indiferent dacă e zi sau dacă e noapte. Braţe hotărâte bat aerul ca nişte pistoane ducând înainte trupuri însemnate de fiecare kilometru consumat. Milioane, milioane de kilometri sunt înghiţiţi sub paşii alergătorilor, pentru a fi apoi topiţi şi amestecaţi cu gânduri şi bătăi de inimă într-un mojar al speranţei, mojar din care să se nască un balsam pentru rănile Planetei, un balsam pentru rănile din noi. Până de curând istoria s-a scris cu zeci de mii de soldaţi ce cucereau teritorii în numele unui “bine” obscur. Azi Planeta rezonează cu alţi zeci de mii de “soldaţi”. Sunt altfel de soldaţi, sunt soldaţi ce se luptă cu kilometri, soldaţi transformaţi în alergători porniţi să cucerească inimi şi hotărâţi să ajute la vindecarea Planetei. Sunt mândru că fac parte din rândurile acestei “armate” a Speranţei!

În ultimele săptămâni doar am alergat… şi am scris mai deloc. Am înghiţit kilometru după kilometru, am adunat secunde după secunde, am trăit captiv între respiraţii şi paşi. Cuvintele par că s-au refugiat undeva în interior aşteptând vremuri mai statice, gesturi mai lente. Muzele mi-au plecat cu tot cu simboluri lăsând metaforele scurse în asfaltul incins. Un asfalt inundat de adrenalină din care cu greu se culeg rânduri. O adrenalină din care până acum muzele nu mi-au adus inspiraţie şi nici nu şi-au găsit dorul de a se întoarce la mine.

Translate »