Niciodată aerul nu a părut a fi atât de plin de culoare. atât de dulce, un amestec teribil de bucurie și tinerețe, de optimism și nepăsare. De câteva luni, strada ieșise dintr-un gri apăsător și își eliberase gândurile. Cuvintele, după zeci de ani de temniță, prindeau contur, pluteau vesele în aerul din jur, iar gesturile se dezghețau într-un mod neașteptat. Muzica suna nebună peste tot, se dezlănțuise și împroșca fețe cu priviri strălucitoare. Pașii, coborâți în stradă, aveau dansul lor proaspăt învățat, era un dans stângaci, dar un dans al libertății. Peste toate senzațiile, vocea ei, vocea italiencei parcă topea și ultimele umbre de gratii.
Datorită lor am trăit stări de o exuberanţă colectivă nemaintâlnită. Doar decembrie 1989 a fost peste momentele de care vreau să amintesc. Am ieşit în stradă, am scandat, am ţipat, am mărşăluit prin cartier, am chiulit de la muncă, am bătut în tomberoane, am suflat în trompete, picioarele îmi tresăreau pe sub masă în timp ce ochii erau lipiţi de ecranul televizorului şi baleiau între el şi tavan, invocând ajutorul divin. Toate acestea le-am trăit frenetic datorită unei generaţii de excepţie a fotbalului românesc, o generaţie crescută şi educată (paradoxal sau nu!) în ultimul deceniu al epocii ceauşiste. Generaţia de Aur, generaţia ce a fost la cinci minute distanţă de o semifinală uluitoare, cu Brazilia, de campionat mondial… în afara terenului de fotbal este o mare deziluzie! O repet, Generaţia de Aur, generaţia lui Hagi, Popescu, Petrescu, Dumitrescu, Răducioiu, Lupescu, Stelea şi ceilalţi… această generaţie este o mare deziluzie!!!
