S-a născut din dragoste. Dar nu dintr-o dragoste împărtăşită, ci dintr-o dragoste dăruită şi cuibărită într-un suflet regăsit. Un suflet ce a rătăcit, şi în rătăcirile lui a ajuns până în deşert, în propriul deşert. A traversat, el… sufletul a traversat propriul deşert, a rătăcit prin nisipul fărâmiţat din trecut, amintiri, dorinţe înecate, resturi adunate din visuri fugite. A supravieţuit furtunilor şi verdele i-a înmugurit în primăvară. Deşertul a rămas în urmă şi mugurii s-au înmulţit. Din muguri au ţâşnit gânduri ascunse, au picurat cuvinte, şi rimele s-au încrucişat. Un amalgam de stări s-a întrupat şi a născut. L-a născut pe el, pe Micuţul.
Soarele coboară încetişor ancorat în fantomatice raze. Umbrele leneşe se întind obraznice peste câmpurile obosite. Luna lacomă de priviri pluteşte vaporoasă peste cerul încă însângerat. Păsări de pradă înjunghie aerul în dansul lor deşănţat şi croncăne hulpave a ospăţ. Din letargica stare, vântul absent se trezeşte buimac şi gelos aruncând respiraţii greţoase printre copaci. Nori pământii se înghesuie scrâşnind unii în alţii şi apoi plonjează în gol. Cerul se luminează spasmodic şi apoi se prăbuşeşte în beznă.
