Omul de știință are, fără excepție, o perspectivă asupra întregului. Mai pe românește, el nu judecă prezentul în care se află ca pe o simplă realitate imediată, fără cauze și consecințe, ci vede marea schemă a lucrurilor. El înțelege că orice acțiune din prezent va avea un impact înzecit într-un viitor nu chiar atât de depărtat. De exemplu, un profesor bun știe că înaintea lui nu stau în bănci simpli copii cărora trebuie să le predea ceva ca să scape cât mai repede de treabă, pentru ca apoi ambele părți să poată merge curând acasă. El este conștient de faptul că, în spatele băncilor, cu ochi mari și curioși și de obicei zâmbete senine, sunt cei care formează noua fundație a societății. Cei care țin viitorul între două degete și care, la rândul lor, vor prelua rolul de mentor pentru generațiile care urmează. Pentru că iată, acesta este mecanismul prin care orice tip de evoluție este posibil și, din păcate, ca orice tip de mecanism, performanța lui depinde de cea a pieselor care îl compun. Există un singur efect fundamental: orice piesă care ia contact direct cu o alta defectuoasă va purta, mai mult sau mai puțin, același defect.
Mirosul a fost cel care parcă m-a izbit în toate moliciunile sufleteşti. Era atât de puternic încât mă ameţea. Îmi pătrundea în corp prin toţi porii. Respiram tremurat ca un proaspăt salvat de la înec, apoi adânc, şi mai adânc, din ce în ce mai adânc. Simţeam că plămânii mei au devenit nişte saci fără fund, parcă sugeau tot aerul din jur. Mirosul mă invada, mă cucerea, îmi învelea toate celulele. Se întindea, curgea, plutea, pătrundea prin toată fiinţa mea.
