RSS
 

Schitul

07 Feb

Citit de 1968ori!

Preluare din articolul “Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă – Refugiul vremelnicelor noastre victorii”:

“Coboram agale de la schit, cu simţurile încă ameţite de experienţa trăită. Deodată cerul se întunecă brusc, ca la o eclipsă de soare. M-am oprit în loc uimit şi neliniştea a început să pună stăpânire pe mine. Nici nu am apucat bine să încerc să înţeleg fenomenul, când dinspre schit ceva se prăvălea cu un zgomot asurzitor de copite. Cu un reflex întârziat am plonjat în spatele unei stânci. În secunda urmâtoare un călăreţ înfricoşător a trecut razant cu stânca mea. Imposibil! În ciuda amurgului artificial l-am recunoscut. Era el! Cavalerul! Mi-e teamă şi să îi pronunţ numele. Era viteazul cavaler trac, Derzelas! Nu se poate! Era sămânţa şi fulgerul puternicului Gebeleizis! Cel născut din cosiţele frumoasei Bendis. Oare ce face pe aici? Ce grozăvii încearcă pământul ăsta binecuvântat!
Dinspre râu urcau greu, cu zgomot de zale, un pâlc de soldaţi. În mijlocul lor era conducătorul, un bărbat înalt, mândru ca un leu şi cu o privire de vultur. Îmbrăcat cu o cămaşă albă, cu pieptul dezgolit, lăsa să se vadă cum picături de sânge se preling din umărul lui rănit.
– Măria-Ta! Măria-Ta! …strigă un copil de trupă, sărind apoi cu un genunchi la pământ.
– Spune, Gheorghiţă! …îl îndemnă conducătorul.
– Măria-Ta, s-au întors solii! Toţi au venit! …răspunse acesta.
– Aduceţi-i pe toţi la mine! Inima mea se bucură că s-au întors

Solii se apropiară cu paşi obosiţi, cu hainele pline de colbul drumului, dar cu privirile vesele şi dătătoare de speranţe.
– Novac, vorbeşte! …porunci căpetenia.
– Măria-Ta, vin de la Lipova, şi am adus cu mine 1000 de călăreţi, numai unul şi unul. Sunt gata să moară în slujba Măriei-Tale!
– Bravo, Novac. Stroe?
– Măria-Ta, Sigismund ne dă ajutor. E dincolo de pas cu 24.000 de oameni.
– Stroe, ce dragă mi-e vorba ta. Îmi place ce aud. Predo?
– Măria-Ta, iartă-mă, Veştile mele sunt mai puţin bune. Polonezii au intrat în Moldova şi l-au adus cu ei pe Movilă… cu un gest de scârbă, scuipă în ţărână. Trădătorul! Vodă Ştefan Răzvan e cu armata pe Trotuş, se mişcă către noi, dar nu va ajunge la timp.
– Cum o vrea Dumnezeu, Predo! Ah, Movilă, Movilă!!! Radule?
– Măria-Ta, nici picior de necredincios nu va pătrunde prin pas. Tot ce mişcă dinspre Târgovişte de sabia noastră piere.
– Veniţi să vă îmbrăţişez, voinicii mei! Astea sunt veşti pe care vreau să le aud de la voi. Gheorghiţă?
– Măria-Ta, porunceşte!
– Dă fuga înaintea nostră la schit şi spune Sfinţiei Ioanichie să ne scuze, dar azi suntem veseli şi avem oaspeţi. Haideţi, voinicii mei! Să mergem la schit, să închinăm o slujbă Domnului şi să ne rugăm ca nişte nevrednici ce suntem, să ne rugăm să piară şi umbra necredincioşilor din Ţara Românească!

Era o toamnă sângeroasă ce mustea de jertfele vitejilor. Era într-un septembrie 1595. După neaşteptata şi uluitoarea victorie de la Călugăreni, Mihai Vodă a fost nevoit să se retragă din calea armatei otomane. Armata otomană a ocupat Cetatea Tărgoviştei şi a înaintat pe Valea Dâmboviţei până spre locul poveştii noastre, ocupând poziţii defensive. Experienţa Neajlovului l-a făcut pe Sinan Paşa să fie destul de prudent. Îl avea în faţă pe cel mai strălucit general al acelui timp, înconjurat de o mână de lei neînfricaţi!!!”

Continuare…

Lumina pâlpâia apăsător pe pereţii scrijeliţi ai micului schit. Obosit, cu umărul rănit şi sângerând, Mihai privea absent spre umbrele lăsate de respiraţia lumânărilor. Nu era nimic jucăuş în dansul umbrelor. Păreau scene de luptă desprinse din Valea Neajlovului. Pe bolta întunecată se zbătea neobosită securea cu două lame şi cu vârful ascuţit. Împungea din goana calului pentru ca apoi să lovească scurt şi cu forţă, lovea şi în stânga, şi în dreapta, în urmă lăsând un izvor de sânge, de sânge păgân. Pe unul din pereţi groaza săpa prăpastie în rândul osmanlâilor. Mihai părea un uriaş coborât din cer, un ajutor divin venit să pedepsească lăcomia ce îi împingea spre vest. Atâta groază nu mai bântuise prin armatele lor de la mijlocul veacului trecut, când Vlad Kazâkli (Drăculea) le aşternuse iadul în drumul lor de cucerire. Se retrăgeau cu spaima cuibărită în ei, fugind peste mlaştini şi luând drumul către Dunăre. Valahii veneau peste ei tăvălug, cu feţele vopsite şi încrâncenate. Ieşeau din păduri ca nişte duhuri rele şi parcă pluteau peste câmpurile sufocate de trupuri muribunde. Feţele lor erau neîndurătoare iar ochii parcă aruncau săgeţi.

Umărul amorţit de durere se mişcă uşor pe blana de lemn şi umbrele speriate se refugiaseră printre bucăţile de ceară arsă. Mihai se mişcă uşor schimbându-şi poziţia apoi îşi duse mâna la piept. Atinse într-un gest duios agata ce o ţinea ascunsă sub cămaşa albă, era amuleta lui norocoasă primită de la Stanca. Câtă nevoie avea să simtă acest dar! Îl încărca cu energie, îl ajuta să nu facă niciun pas înapoi. Uneori simţea că toată lupta asta a lui e inutilă, că este prea mic să se pună împotriva unui imperiu atât de mare, împotriva Semilunii ce supusese atâtea popoare. De la căderea Constantinopolelui nimic nu părea că le mai poate ţine piept. Visul fiecărui sultan se îndrepta către Viena şi apoi Roma, fiecare din ei visa la o nouă capitală a Imperiului, o capitală în oraşul celor şapte coline. De jumătate de veac Buda  era paşalâc. Cine îl va opri pe Sultanul Mehmed Adli? Unde sunt marii generali de altă dată? Iancu Corvin, Vlad Drăculea, Ştefan cel Sfânt. De la fraţii creştini nu primea decât promisiuni. Sigismund nu aştepta decât să îl vadă doborât pentru a-şi trimite trupele în Valahia. Nu se putea bizui decât pe oştenii lui, o mână de lei care şi-ar da viaţa pentru acest pământ binecuvântat.  Doar pe ei şi pe zidul ridicat de munţi, un zid la adîpostul căruia de multe ori şi-a găsit odihna.

Într-un târziu îl observă pe Ioanichie aşezat în genunchi, într-un colţ al chiliei, cu cămeşa lungă ca o sutană măturând pământul, cu palmele împreunate a rugăciune. Gândurile îi reveniră la fel de negre ca umbrele care reluaseră lupta pe pereţii lăcrimaţi ai chiliei. Se ridică cu greu şi încercă să îşi alunge gândurile negre. Privirile i se oţeliră strivind slăbiciunea ce îl cuprinsese. Era hotărât să lupte până la capăt. El îl va opri pe Sultan. Dacă Europa l-ar ajuta ca pe vremea Cruciadelor, nu ar mai rămâne picior de necredincios în Balcani, i-ar arunca dincolo de Bosfor. Pe măsuţă, lângă lumânările ce ardeau şi ele păgâni pe pereţii chiliei, zăcea un pergament ce urma să ducă mesajul său către Papa Clement Octavus. Doar semnătura sa mai trebuia pusă pe acest document. Iar pana aştepta ca degetele ce mânuiseră cu atâta neînfricare în luptă securea să se aplece şi asupra ei. În timp ce întindea mâna să apuce pana, Mihai visa la o ţară mare şi rotundă, o ţară a tuturor românilor, o ţară a cărei stemă şi sigiliu să conţină toate simbolurile celor trei provincii româneşti.

(Duzina de cuvinte: pergament, pana, sigiliu, sutana, blana. stema, munti, paduri, peste, izvor, agata, prapastie.)

NegruVoda-38-blog



Foto

Poveste scrisă pentru duzina de cuvinte… alte duzine găsiţi şi la Eddie în tabel.

 

Poveşti din vremuri de demult:

 

 


5.00 avg. rating (99% score) - 2 votes
 

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Radu Thor

    07/02/2015 at 20:09

    „ Dinspre palatul domnesc se auzeau urale puternice. Mihai-vodă rupea însemnele datoriilor şi anunţa poporul că s-a tras de sub jugul turcesc. Vorba lui limpede şi puternică se auzea pînă departe:
    – Şi a venit vremea să ne ridicăm împotriva duşmanilor. Să dărîmăm jugul turcesc. Să ştim că tot ce se agoniseşte aici e al nostru. Să nu mai fim jumuliţi şi jefuiţi în numele unei ipocrite piretenii. Să fie capitala ţării cu adevărat la Bucureşti, nu la Constantinopol. Să nu ne mai înveţe nimeni cum să trăim şi cum să ne chivernisim. Să facem a se şti că dragostea de ţară şi de libertate sînt mai puternice decît tunurile şi oştile cotropitorilor. Să facem a se şti că naţiunile mici nu sînt şi nu trebuie să fie la cheremul cuiva. Iar zicătoarea românească s-o înveţe toţi duşmanii şi să n-o uite niciodată: „Buturuga mică tăstoarnă carul mare!” „
    (Ioan Dan – Curierul secret, Editura Eminescu, 1974) 😉

     
    • Radu Thor

      07/02/2015 at 20:22

      Parcă am mai scris că la anumite scrieri te asemăn/compar cu Ioan Dan!

       
      • Adrian

        07/02/2015 at 21:11

        Îţi mulţumesc şi de această dată! 🙂

         
    • Adrian

      07/02/2015 at 21:10

      Întotdeauna am fost buturuga mică şi uneori am răsturnat carul mare…

       
      • Radu Thor

        08/02/2015 at 10:30

        🙂 Ar trebui să o facem mai des! 😉

         
  2. Carmen Pricop

    09/02/2015 at 00:39

    Sunt oameni care, privind în jur, văd numere. Printre ei – cei care se îmbogăţesc. Alţii văd idei. Printre ei – cei care schimbă lumea, istoria. Alţii, cei mai mulţi, văd alţi oameni.

    M-ai făcut să filozofez… Asta după ce m-au trecut fiori citind. 🙂

     
    • Adrian

      09/02/2015 at 12:38

      Sunt încântat că te-au trecut fiori citind, Carmen. 🙂 Oare perioada noastră cum va rămâne în istorie?

       
      • Radu Thor

        09/02/2015 at 15:04

        Hm, bună întrebare! 🙂

         
      • Carmen Pricop

        09/02/2015 at 18:24

        Cronicile vechi vorbesc despre eroi, despre faptele lor de arme. Ei au fost cei ce au văzut idei şi au sacrificat oameni pentru a le împlini. Din vechile scrieri lipsesc aproape cu desăvârşire truditorii, cei care-şi ardeau grânele şi-şi otrăveau fântânile. Oare aveau ei acea conştiinţă înaltă care să le spună că jertfa lor avea un rost? Oare n-ar fi preferat să-şi păstreze rodul muncii şi gospodăriile în loc să-şi înceapă viaţa de la nimic de câte ori domnitorul nu voia să plătească birul? Oare câţi dintre contemporanii marilor noştri eroi şi-au înţeles conducătorii? Câţi dintre ei s-or fi gândit că peste câteva sute de ani, România va fi încă pe harta lumii pentru că ei au suferit?

        În cronicile multe şi diverse care se scriu azi, adevărul e bine ascuns sub spoieli, sub pretexte. Ideei măreţe par să guverneze lumea. Dar cred că cei ce vor săpa prin arhive peste alte sute de ani vor vedea lumea în care trăim ca pe o piaţă imensă plină de şarlatani. Astăzi ne conduc cei ce văd numere, nu cei care văd idei. Păcat că n-am să prind vremea, dacă o veni vreodată, când vor conduce cei ce văd oameni.

         
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: