RSS
 

Rodeo vâlcean

17 Jan

Citit de 1494ori!

Era o dimineaţă frumoasă de vară, frumoasă ca toate dimineţile satului vâlcean în care îmi petreceam vacanţele. Soarele se ridica leneş peste pădurea de salcâmi şi inunda curtea, mângâind în fiecare dimineaţă frunzele bătrânului nuc şi încălzindu-i scoarţa brăzdată de ani. Raze jucăuşe îmi dezmierdau fereastra şi câte una mai îndrăzneaţă poposea obraznică pe marginea patului. Un aer plăcut pătrundea în camera micuţă şi aducea cu el arome ispititoare. Un murmur continuu şi nedesluşit îmi zgândărea simţurile încă adormite. Murmurul creştea din ce în ce mai tare, de parcă cineva acţiona un buton de volum nevăzut iar sunetul căpăta un înţeles.

Mă trezeam în fiecare dimineaţă în concertul orătăniilor ce îşi cereau dreptul la existenţă. Auzeam vocea puternică şi hotărâtă a mătuşii strigând prin curte: “Ho! Nemâncatelor! Că vă dau acum! Las’ că vă vine vouă rândul!”. Zeci de gheare alergau disperate, era un zgomot abia perceptibil ce răzbătea dinspre ţărâna curţii. Urma imediat un cor de cotcodăceli şi fâlfâit precipitat de aripi. Mătuşa le aruncase boabe de porumb păsărilor şi acestea se încăieraseră pe mâncare. Zgomotul păsărilor trezea invidia câinelui, care zmucea în lanţ şi schelălăia la rându-i de foame. Peste tot acest concert al dimineţii intra într-un registru grav grohăitul porcilor, tuciul cu soarbă încă poposea pe plita încinsă.

În anul acela, începând cu primăvara şi până spre toamnă, mă trezeam dimineaţa cu piciorul drept uşor amorţit. Trebuia să treacă vreo două ore până când dispărea acea amorţeală. În fiecare dimineaţă trâgeam după mine piciorul drept, mergeam cu el târşiindu-l ca un invalid. Mergeam exact ca Invalidul din sat. I se spunea aşa pentru că avea un picior beteag, se întorsese cu el ţeapăn din război. Piciorul amorţit era micul meu secret, mica mea spaimă pe care încercam să o ascund cât mai bine, căci nu vroiam să ştie nimeni. M-am dat jos din pat şi cu piciorul amorţit am ieşit din casă. În colţul casei, la câţiva paşi de nucul cel bătrân, mătuşa mesteca de zor într-un ceaun foarte mare în care se fierbea magiunul de prune. Hm! De aici aroma ispititoare care mă învăluise. Au trecut peste treizeci de ani de atunci dar am acest tablou atât de viu în memorie. Tuciul ce mi se părea imens şi acea aromă incredibilă a magiunului clocotind. Cu al său penel magic, copilăria mi-a pictat în suflet acest tablou nepieritor.

Valu, vărul meu mai mare cu vreo opt ani ca mine, mă aştepta să luăm micul dejun şi apoi să mergem la grajd, să dăm drumul la animale. În vacanţă aceasta era responsabilitatea lui principală, să dea drumul la animale, adică să le ducă de două ori pe zi la păşune, la păscut. În vara aceea mătuşa avea la grajd o vacă şi un cal. Nu ştiu cum se făcea dar parcă toate animalele din curtea acestei mătuşi erau rele şi periculoase. Avea o vacă mare şi frumoasă cu un uger imens, cât o găleată de mare. Vaca era mândria mătuşii pentru laptele mult şi bun pe care il dădea. Dar vaca asta era nebună! Nu lăsa pe nimeni să se apropie de ea şi să o mulgă. Singura persoană din familie care putea să o mulgă era mătuşa mea. Mai mult decât atât, mătuşa nu putea să o mulgă decât dacă se ducea îmbrăcată de fiecare dată cu aceeaşi rochie. Altfel lovea cu copitele găleata de lapte sau, mai rău, te putea lovi cu coarnele. Iapa, căci era o ea, iapa era un exemplar frumos şi îngrijit. Era folosită ca animal de tracţiune, la căruţă şi la şaretă. Nu exista plăcere mai mare ca atunci când ne întorceam de pe câmp, de la strânsul paielor, şi mergeam în căruţă sus pe baloţii de paie. Eram ca nişte eroi din Vestul Sălbatic plecaţi în cucerirea de pământuri noi. Iapa avea o pată albă pe frunte, o pată ce părea semnul unui fulg de nea venit în zbor şi topit acolo. Pe picioarele din faţă doi ciorăpei, tot albi, îmi zgândăreau imaginaţia de copil. De câte ori o călăream, sub supravegherea vărului pentru că altfel putea să mă muşte, de câte ori eram urcat pe spinarea iepei mă simţeam ca într-un film western, un cowboy îmblânzind cel mai nărăvaş mustang prins cu lasoul în preerie, sau ca un cavaler rătăcitor duelându-se în apropierea câte unui han în drumul său de întoarcere la propriul castel.

În bucătăria de vară mesele aveau ritualul şi frumuseţea lor. Ne aşezam pe scăunele mici în jurul măsuţei de lemn, o măsuţă joasă cu trei picioare, şi aşteptam nerăbdători ca mătuşa să pună bucatele pe masă. Ouă proaspete din cuibar prăjite în untură de la garniţă, brânză din butoi, roşii din grădină, roşii zemoase şi mari pe care mânuţele mele de copil nici nu putea să le cuprindă. Nelipsită de la masă era pâinea mare, neagră şi rotundă. Mă hipnotiza de-a binelea modul în care mătuşa tăia pâinea. Sprijinea cu mâna stângă pâinea rotundă în pieptul ei şi tăia cu mâna dreaptă feliuţe subţiri pe care apoi le aşeza pe masă. Părea un moment foarte intens ce făcea ca foamea noastră să se amplifice. Mâncam cu o poftă nebună întingând bucăţi de pâine în gălbenuşul oului apoi mutându-ne în castronul cu salata de roşii. După micul dejun era nelipsit paharul cu lapte sau strachina cu colarezi. Terminam masa şi apoi mergeam la fânar, acolo unde era şi grajdul animalelor.

În acea dimineaţă, eu şi cu Valu am scos animalele din grajd şi am plecat cu ele la locul de păşunat. M-am urcat pe iapă şi am parcurs vreun kilometru drumul comunal, drum de ţară, la pas, stând ţanţoş pe pătura aşezată pe post de şa. Cu călcâiele mângâind a pinteni burta iepei, cu mâinile ţinând un lanţ pe post de hăţuri, cu vorbe de îmbărbătare în loc de bice, cu mici mângâieri pe grumazul animalului, cu limba pocnind în gură în sincronizarea copitelor, mă simţeam un adevărat John Wayne. Încercam câte un mic trap dar nu mă îndepărtam prea tare de vărul meu, căci iapa era în stare să mă arunce din şa sau să încerce să mă muşte. Am ieşit de pe drum şi am urcat coasta spre zona numită Lazuri, locul unde duceam cele două animale la păscut. Ajunşi în Lazuri, am lăsat animalele să pască libere iar noi ne-am tras la umbră stând la poveşti

După zeci de minute de poveşti, ne trezim că iapa nu mai este lângă noi. Unde e iapa? O căutăm în jurul păşunii, pe la marginea pădurii şi o observăm la vreo o sută şi ceva de metri, coborâse în gârlă. Vărul îmi spune să mă duc jos în gârlă după iapă şi să o aduc înapoi. Ezit câteva secunde apoi îi spun că nu mă duc după ea. Numai gândul că m-aş putea întâlni cu vreun mistreţ prin gârlă era deajuns să mă descurajeze. Auzisem atâtea poveşti de la unchiul meu despre mistreţii care vin şi dau iama în  lanul de porumb. Apoi, iapa era obişnuită să muşte, dacă nu mă întâlneam cu un mistreţ aveam toate şansele să-şi înfigă dinţii în mine. Nu mă duc după iapă şi gata. Prefer să rămân pe loc, oricum încă mai simţeam piciorul amorţit. Îl urmăresc pe văr cum intră în pădure şi coboară coasta spre gârla unde ajunsese iapa.

În timpul ăsta surprind cu coada ochiului o mişcare, ceva ameninţător se apropia de mine. Mă întorc şi văd vaca îndreptându-se pe direcţia mea. Mă trag uşor înapoi sperând că vaca se va opri. Nu! Nu se opreşte. Îşi continuă drumul ameninţător spre mine. Îi văd capul mare şi coarnele fioroase aţintite spre mine. Deşi pare ireală scena încep să simt fiori, încep să transpir şi să simt teama cum mă fulgeră pe spinare. Mă întorc spre pădure ţipând din toţi bojocii. Valuuuu! O iau la fugă, fugă e mult spus, trăgând piciorul amorţit după mine. Intru în pădure şi cu capul întors văd vaca cum aleargă după mine. Îi simt respiraţia, îi aud tropăitul, simt parcă mişcarea coarnelor ce mă căutau. În alergarea mea chinuită mă afund tot mai mult în pădure încercând să ajung la vărul meu. La fiecare două, trei secunde întorc capul să văd unde este vaca. Aceasta continuă alergarea în spatele meu, apropiindu-se cu fiecare călcătură de mine. Groaza mă stăpâneşte din ce în ce mai acut. Mă strecor cu greu printre copaci şi tot felul de tufe. Arunc o ultimă privire în spate şi vaca este foarte aproape să mă atingă. Simt ceva moale care mă atinge între umeri apoi mă împinge cu forţă. Îmi pierd echilibrul, mă împiedic şi în secunda următoare se rupe filmul. O fracţiune de secundă nu mai ştiu nimic de mine, ce se întâmplă, apoi un muget mă aduce la realitate. Sunt căzut pe jos, pe spate, cu vaca lângă mine, lovindu-mă nervoasă cu botul în partea stângă. Privesc îngrozit la ea şi îmi surprind mâinile disperate, agăţate de coarnele ei şi încercând să le ţină la distanţă. Era ca o luptă titanică între coarnele ei şi braţele mele îngrozite. Mişca din cap cu furie încercând să ajungă cu coarnele la mine, încercând să mă împungă. Era gestul pe care îl încerca încontinuu. Îmi aduc aminte de scena aceea de parcă eram compus din două părţi atunci. Capul care urmărea detaşat scena, şi braţele îngrozite ce nu cedau în faţa forţei animalului. Nu ştiu cât a durat această luptă surdă cu vaca, cu coarnele ei, dar într-un târziu, nereuşind să mă împungă îmi dă o ultimă lovitură cu botul şi mă proiectează direct într-un pârău plin de mărăciniş. Apoi vaca se retrage şi mă lasă în pace.

Încă în stare de şoc, mă ridic cu greu din mărăcine. Sunt plin de frunze şi de pământ pe haine. Vărul se apropie gâfâind de mine, venise în fugă alertat de ţipetele mele. Mă găseşte tremurând, murdar şi plin de julituri, înclusiv pe faţă. Părul vâlvoi în cap mă făcea să par ca buha de care povestea mătuşa că umblă mahmură pe uliţele satului. Vărul mă ajută să mă scutur de praf şi de tot ce se lipise de mine în lupta cu vaca, şi în saltul meu prin mărăcine. Apoi plecăm spre casă şi promitem să nu povestim nimănui această păţanie. Mătuşii i-am spus că în timp ce călăream iapa, aceasta m-a băgat prin mărăcini şi aşa m-am ales cu atâtea julituri. Era o mică doză de adevăr în ceea ce îi povestisem mătuşii.

În ciuda experienţei groaznice prin care am trecut, nu puteam să nu mă amuz la gândul că, deşi nu văzusem cursa de tauri de la Pamplona de Sanfemines decât la televizor, acum avusesem ocazia să trăiesc pe viu un adevărat rodeo vâlcean.

P.S. Sper să nu fi observat că nu am folosit cuvântul “bani”, cât despre “bere”, îi cinstesc pe băieţi cu câte una. Câte o bere în cinstea unui rodeo vâlcean! Noroc!

 

 

 

Vaca

 

Sursa Foto

 

Poveste scrisă pentru duzina de cuvinte… alte duzine găsiţi şi în tabelul lui Eddie.

 

Alte poveşti născute în gârla satului:

 

 


5.00 avg. rating (99% score) - 3 votes
 

Tags: , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Cartim

    18/01/2015 at 00:45

    Frumoase amintiri .Nimic nu se compara cu copilaria petrecuta la tara.

     
    • Adrian

      18/01/2015 at 00:51

      Sunt amintiri frumoase. Timp de 7-8 ani mi-am petrecut jumătate din vacanţele de vară în acel sat vâlcean.

       
  2. Carmen Pricop

    18/01/2015 at 20:05

    Înfiorătoare vacă! Era cât pe ce să spun că mie nu mi s-a întâmplat vreodată ceva asemănător, cu toate că mi-am petrecut toate vacanţele de vară la munte… Dar mi-am amintit cum m-a fugărit porcul de trei ori în jurul casei până am reuşit să găsesc cheia, să descui şi să intru înăuntru. Din fericire am scăpat fără o luptă corp la corp. :))

     
    • Adrian

      18/01/2015 at 21:42

      Era spaima familiei, nu se apropia nimeni de ea. Nebună rău, dar dădea un lapte foarte bun. Tare faza cu porcul. Dar vreun cocoş mai mare şi mai pintenat care să îţi sara cu ghearele în spate?

       
      • Carmen Pricop

        18/01/2015 at 23:11

        Nu, nu! Cocoşii bunicii erau respectuoşi. :))

         
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: