RSS
 

Priusmalion

01 Nov

Citit de 1711ori!

Eram atât de bucuroasă încât nu mai aveam stare. M-aş fi urcat în maşină şi aş fi colindat tot oraşul. Dacă a doua zi nu ar fi trebuit să ajung la birou, m-aş fi plimbat toată noaptea cu noua mea jucărie. Tocmai îmi cumpărasem o masina nouă. Mi-am dorit întotdeauna o Toyota. M-a atras modul cum era conceput design-ul acestui producător. Pur şi simplu am simţit pasiunea şi emoţia ce transcede dincolo de aspectul exterior al maşinii. M-am dus într-un showroom auto Toyota  şi după consultări inspirate am ales. Mi-am cumpărat un model hibrid, o maşină Toyota Prius. Am ales emoţia, frumuseţea, şi eficienţa.

Au trecut deja câteva săptămâni şi plăcerea de a conduce Prius-ul nu s-a micşorat deloc. Când mă apropii de maşină simt aceeaşi bucurie ca atunci când îţi revezi un prieten drag. De fiecare dată când mă urc în maşină nu pornesc motorul imediat, ci stau relaxată câteva minute şi o stare de bine mă cuprinde. Într-o seară, când mă întorceam de la birou, am parcat-o pe aleea de lângă casă şi am mai stat în maşină câteva minute. Am închis ochii. O stare caldă, de moleşeală, m-a cuprins şi am adormit. După câteva minute de somn, un claxonat agresiv m-a trezit. Am deschis ochii firesc, ca şi cum eram în propriul meu dormitor. Nici o stare de disconfort sau teamă nu m-au atins. O senzaţie plăcută şi dorită.

Ce ciudat! Acum îmi dau seama! Din seara aceea am avut în permanenţă o vagă senzaţia că nu sunt singură. Am simţit că o prezenţă discretă bântuie prin preajma mea. Nu îmi puteam explica această senzaţie, dar nu era o senzaţie de teamă, de spaţiu intim invadat, de fiinţă spionată. Mi-e greu să explic, dar nimic nu mă speria. Dimpotrivă, mă simţeam bine şi protejată. De cine? Nu ştiu. Pur şi simplu aşa simţeam!

Mi-am consumat tabieturile de fiecare seara, tabieturi de femeie singură, prea ocupată să reziste într-o luptă inegală cu “fiarele”  unei societăţi ce devora orgolii. Obosită, încercam să mă concentrez la un film, o comedie dulce, când am avut pentru prima dată o stare de alertă. Ceva trecea dincolo de linia mea de siguranţă şi de această dată mă simţeam privită. O teamă incipientă a încercat să pună stăpânire pe mine. M-am scuturat de senzaţie, oboseala s-a accentuat şi am căscat cu gândul la pat şi la pernă. Mă pregăteam să sting televizorul când în colţul ferestrei am zărit, sau am crezut că zăresc o umbră mişcată. M-am repezit la uşă, am aprins lumina din exterior şi am ieşit afară. Nimic! Nicio prezenţă în faţa casei. Ce stupidă sunt! Mă întorc şi dau să intru în casă când coada ochiului simte ceva diferit, ceva nelalocul lui. Scrutez umbrele. Nimic nu părea schimbat. Tufele, copacii, florile, pubelele de gunoi, maşina. Ah! Maşina. Nu era la locul ei. Nu era pe alee unde o lăsasem. Era pe iarbă. Ce glumă proastă! Mă duc repede la maşină, îi dau ocol. Nicio zgărietură, uşile blocate, geamurile închise. Cum Dumnezeu o fi ajuns pe iarbă Prius-ul meu? Era la câţiva metri de alee. Eram prea obosită să îmi mai bat capul cu asta. Am lăsat-o acolo şi m-am întors în casă. Am încercat să uit incidentul ducându-mă la culcare.

În seara următoare mă surprind trecând prin aceleaşi stări ciudate. Trăiesc un nedefinit deja vu. Refuz să intru în acest joc stupid al gândurilor. Mă duc în bucătărie să mai strâng pe acolo, dar gândul îmi este la culcuş. La întoarcerea în living observ uşa de la intrare deschisă. În secunda următoare ochii mi se măresc de spaimă. Privirea dă roată toată încăperea. Respiraţia mi s-a accelerat la maxim, simt că explodez. În faldurile perdelei observ un bărbat înalt, gol şi cu o expresie de nesiguranţă pe chip. În ciuda spaimei mă surprinde albeaţa nefirească a pielii. Încep să urlu. Toate au îngheţat în mine instantaneu. Până şi ochii îmi tremură. Printre respiraţii spasmodice îl observ cum iese speriat pe uşă şi dispare în întuneric. Mână îmi aleargă disperată spre telefon şi sun la 112…

– Doamnă, liniştiţi-vă! Am verificat peste tot. Nimic în cartier, nimeni nu a văzut şi nu a auzit ceva. Nu avem evadaţi din vreo închisoare sau spital de nebuni. Nu v-a atacat, nu vă lipseşte nimic. Ar fi bine să încercaţi să vă odihniţi. Poate sunteţi într-o stare de oboseală accentuată şi toată scena este rodul imaginaţiei dumneavoastră. Luaţi cumva medicamente în această perioadă? Dacă vă mai amintiţi ceva, vă rog să mă contactaţi. Voi lăsa un coleg să vă supravegheze casa până dimineaţă.

Sunt de-a dreptul furioasă pe acest poliţist. Mă deranjează privirea ironică şi modul cum pune problema. Nu mă pot stăpâni să nu îi plătesc cu aceeaşi monedă.

– Tovarăşe… mă uit iritată la umerii lui. Ştiu foarte bine ce am văzut. Şi nu, nu iau niciun fel de medicamente. Ah, era să uit. O fi de la anticoncepţionale?… şi privirea mea îl provoacă.

Îl simt umflându-se gata să riposteze. În ultima clipă îşi înghite replica şi îmi aruncă o privire de mascul ofensat. Se întoarce şi iese pe uşă. Ies şi eu să îl conduc, iar privirea îmi cade pe locul unde trebuia să fie maşina. Locul era gol, iar maşina la câţiva metri pe iarbă, în acelaşi loc ca data trecută.

– Ar mai fi ceva… încerc eu uşor mieros. Maşina nu e parcată unde am lăsat-o.

Se întoarce către colegul său şi îi spune să verifice maşina, amprente. Apoi îmi aruncă o privire plină de compătimire salutând de plecare.

Totul reintră în normal şi timp de câteva zile nu se mai întâmplă nimic deosebit. Aproape că am uitat incidentul. Până aseară când am reînceput să simt la fel. Într-un soi de ritual hipnotic, am refăcut mişcările din seara cu intrusul. M-am dus în bucătărie, am încercat să îmi aduc aminte ce gesturi am făcut atunci, le-am repetat, apoi cu inima cât un purice m-am întors în living. Ochii era fixaţi pe o anumită zonă, printre faldurile perdelei şi acolo era el. Am încremenit. Simţeam că mai am un pic şi leşin. M-am sprijinit de canapea altfel aş fi căzut. Vroiam să urlu dar nu îmi ieşea nici un sunet din gură. Privirea lui era la fel de speriată ca a mea. Acestea s-au întâlnit şi am simţit o rugă sfăşietoare dinspre el. Privirea lui m-a făcut să mă mai calmez. Am intuit că nu este un tip violent şi probabil că mă voi putea înţelege cu el pentru a ieşi din această situaţie incredibilă.

toyota-priusAm luat o pătură şi am aruncat-o spre el. I-am făcut semn să se acopere cu ea. A înţeles gestul meu şi s-a conformat. Asta mi-a dat mai multă încredere.

– Cine eşti tu?… l-am întrebat. Cum te numeşti?

– Prius!… a îngăimat el.

– Da, Prius este maşina mea. Ce este cu ea? Îţi place? O vrei?… încerc eu să fac pe psihologul. Ştiam că dacă îl ţin cât mai mult de vorbă şansele mele de a ieşi din această situaţie cresc foarte mult.

– Prius, repetă el. Prius Toyota.

– Ai dreptate. Maşina mea este o Prius Toyota. Dar nu asta te-am întrebat. Te-am întrebat dacă ai un nume. Cum te numeşti?

– Numele meu este Prius Toyota…. îmi răspunde clar şi răspicat.

Ăsta chiar este nebun sau îşi bate joc de mine. Ce glumă mai este şi asta?! Furia creşte în mine cu fiecare secundă scursă. O linişte grea se lasă între noi. Privirea îmi cade pe braţele lui ce ieşeau de sub pătură. Albeaţa inexplicabilă a pielii îmi întoarce fiori în stomac. Cu ce vopsea şi-o fi dat ăsta pe piele?

– Domnule, nu ştiu cine eşti şi ce vrei de la mine. Nu ştiu ce cauţi în casa mea. Ia ceva, ia ce vrei din casă, dar pleacă şi lasă-mă în pace!… încerc eu să îmi fac curaj.

– Nu vreau nimic de la tine. Nu vreau să îţi fac niciun rău. Nu am unde să plec pentru că sunt al tău. Sunt proprietatea ta. Iar numele meu ţi l-am spus. Mă cheamă Prius Toyota. Sunt o maşină hibridă. Am fost creată de Priusmalion Conditorem. El este părintele meu, el mi-a dat viaţă. Era cel mai mare designer de la Toyota. Sunt modelul lui preferat. A pus atâta suflet şi emoţie în munca şi în creaţia lui încât mi-a dat viaţă. Toată dragostea lui de făuritor s-a revărsat asupra noastră. A creat un hibrid om-maşină. Şi odată la câteva sute de mii de maşini fabricate, sufletul lui se reîncarnează în propria creaţie. Aşa am apărut eu. Iar tu m-ai ales. Eşti un suflet nobil şi special, altfel nu aş fi ajuns la tine.

Ăsta mă ia de proastă?! Sau te pomeneşti că am luat-o razna şi vorbesc singură.

– Domnule, totuşi, te rog să îmi spui cine eşti? Altfel sun la 112 şi chem poliţia. În ciuda a ceea ce am spus mă las să cad pe canapea şi îmi iau capul în mâini.

– Poţi să ieşi din casă şi să verifici unde este maşina… îmi spune hibridul.

Mă duc neîncrezătoare spre fereastră şi arunc o privire afară. Nici urmă de maşină. Nici pe alee, nici pe iarbă. Deschid uşa şi ies din casă. Maşina parcă intrase în pământ. Dau un ocol casei, nimic. Revin în casă. El era în acelaşi loc. Privirea lui mă întreba.

– Nu e maşina. Unde este? Ce ai făcut cu ea? Ăsta e tot jocul tău? Vrei o recompensă sau ce vrei de la mine? Te rog să îmi spui unde este maşina mea!

– Vino după mine afară… îmi spune el. Apoi iese pe uşă.

După căteva secunde ies după el afară. Neîncrederea afişată pe faţa mea se transformă instantaneu într-o uimire fără margini. Maşina era aşezată pe iarbă cu pătura pe capotă. Cum e posibil aşa ceva? Îmi aduc aminte că Prius este foarte silenţioasă în modul integral electric. Probabil a fost mişcată şi adusă înapoi, iar motorul silenţios nu s-a auzit. Mă duc zâmbind către ea şi pun mâna pe caroserie în zona motorului. Parcă aşa făceau poliţiştii din filme ca să găsească o maşină urmărită şi pierdută în trafic. Caroseria e rece. Un rece ce mă înfioară. Pe bordul maşinii parcă văd un zâmbet ca al lui, al hibridului. Şi luminile maşinii clipocind parcă ironic. Simt cum mă scurg pe maşină şi cad în iarbă…

Nu ştiu cât timp a trecut, cât timp am fost inconştientă sau am dormit. M-am trezit ghemuită pe canapea. Oare am visat? Mă uit prin cameră şi îl observ la câţiva paşi studiindu-mă. Era îmbrăcat în nişte haine luate din dulapul meu, nişte haine ale fostului meu prieten. Prin geam lumina intra voioasă în cameră. Se făcuse dimineaţă. M-a surprins liniştea pe care am simţit-o în mine, nimic din nebunia de aseară. Întorc privirea spre el.

– Mai spune-mi o dată cine eşti tu?… îl întreb nerăbdătoare.

– Prius. Toyota Prius. Un hibrid la dispoziţia ta… îmi răspunde el.

Încep să îl studiez. În ciuda pielii nefiresc de albe, hibri… bărbatul era chiar frumos. Chipul cu trăsături delicate şi privirea caldă. Un trup atletic ce degajă forţă şi agilitate. Ce norocoasă sunt? Mă gândesc eu. Cu Prius la drum pluteşti, nu conduci. Cu hibridul la braţ mă invidiază orice femeie. Un gând şugubăţ îmi zboară prin cap. Zâmbetul îmi invadează faţa. După toată agitaţia din ultimele ore mă cuprinsese o foame teribilă. Oare ştie şi să gătească? Mă uit spre el amuzată. Ochii îi sclipesc veseli, gura schiţează un zâmbet discret.

– Doamnă, cu mine doar pluteşti! Oare nu este de ajuns?

 

 

Articol scris pentru etapa 13 a SuperBlog 2013.

Sursa FOTO: www.toyota.ro

 

 

5.00 avg. rating (99% score) - 1 vote
 
 

Tags: , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. dordefemeie

    02/11/2013 at 00:20

    Am plutit si eu printre cuvintele tale :-). Ti-a iesit nu gluma…

     
    • Adrian

      03/11/2013 at 00:17

      Nu ştiu. Sper! Îţi mulţumesc, Dor!

       
  2. maya

    02/11/2013 at 07:51

    Uite, așa!Vezi că se poate!O femeie, o mașină…și îți trece de toate, chiar și de foame. Să-ți fie plutirea…continuă!

     
    • Adrian

      03/11/2013 at 00:19

      Să-mi fie, Maria! Să-mi fie! Îţi mulţumesc!

       
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: