RSS
 

Planeta în “Cursa Îngerilor” – Primul meu maraton

05 May

Citit de 4431ori!

Trecem împreună printr-un culoar lat de 2m. Fiecare dintre noi a primit un număr de concurs. Eu am numărul 29285. Pe fiecare număr sunt două cipuri. Trebuie să trecem pe lângă maşinile oficiale pentru a se activa cele două cipuri. Cu ajutorul lor suntem monitorizaţi în competiţie. Şi astfel se va şti cât am alergat şi timpul scos. Sunt împreună cu Nadia. Ne activăm cipurile apoi ne îndreptăm către zona albastră. La înscriere eram întrebaţi dacă am mai alergat şi ce timp am scos. Nici unul dintre noi nu mai participase la un astfel de concurs. Pentru că experienţa noastră era zero am fost plasaţi în zona albastră, ultima. Cei cu experienţă erau plasaţi în faţă, în funcţie de timpii scoşi anterior. În discuţiile de dinaintea maratonului ne era teamă că suntem prea în spate şi la start posibil să fie busculadă, astfel că vom pierde timpi preţioşi şi nu ne vom îndeplini propriul barem. Alergăm de plăcere dar vrem şi să ne forţăm limitele actuale.

MaratonIntrăm în zona albastră şi ne poziţionăm la câţiva metri de steagul ce marca grupul nostru. Suntem aproximativ 1000 de oameni înscrişi la maratonul de la Bucureşti. În faţa noastră zeci de metri de concurenţi, în spatele nostru alţi zeci de metri de concurenţi. Amândoi suntem emoţionaţi, şi eu, şi Nadia. Dar nu arătăm asta, cel puţin nu remarcăm emoţiile la celălalt. Mişcăm uşor din picioare, un joc de glezne ce ne ţine emoţiile în frâu. Se anunţă din minut în minut apropierea startului. Toţi concurenţii se pregătesc de un selfie uriaş. Noi nu avem ce poza, ne-am lăsat telefoanele în maşină. După jocul braţelor ridicate ce salutau momentul aşteptat, rândurile se strâng. Eu şi cu Nadia ne mai aruncăm câte o ultimă privire, ultimele priviri încurajatoare de dinaintea startului. Batem palmele ca doi luptători în arenă şi simţim energiile gata să explodeze. “Succes, Adrian!” “Baftă, Nadia!” Un sunet de goarnă ţipă neaşteptat. Mă aşteptam la un altfel de zgomot pentru start. Ce e asta? S-a dat startul? Câteva secunde ezit. Apoi dau drumul la cronometru iar picioarele se pun în mişcare.

Nimic din busculada aşteptată. Se pleacă frumos într-un ritm sincron. Un şuvoi uman se scurge pe străzile oraşului. Am plecat într-un ritm ceva mai alert decât ritmul meu obişnuit. Eu şi cu Nadia suntem umăr lângă umăr. Caut spaţiile libere în acest şuvoi de oameni şi mă strecor. Încep să înaintez deja de la primii zeci de metri. Şi depăşesc cu fiecare metru parcurs. Nadia rămâne cu 2-3 metri în spate. Vorbisem înainte de start ca Nadia să alerge în ritmul ei iar eu să încerc să mă ţin cât pot mai aproape. Este mai pregătită ca mine, stă mult mai bine la condiţia fizică, de altfel o simţisem pe pielea mea cu o săptămână în urmă. Ştiam că nu pot rezista în ritmul ei decât vreo 2-3km. Dacă aş fi forţat mai mult m-aş fi sufocat şi aş fi ratat mai departe. Înaintez şi arunc priviri în spate căutând-o pe Nadia. O aud spunându-mi “Sunt aici, Adi. Du-te!” Continui în acelaşi ritm. Iar priviri aruncate în spate. “Sunt în spatele tău, Adi. Du-te!” Se scurg minutele. 5, 6, 7. Ar trebui să fiu mai atent. Începe prima porţiune de urcuş. Suntem aproape de Complexul Lebăda. Simt o mână pe spate. Mă întorc şi o văd pe Nadia. E lângă mine, aleargă în dreapta mea. Mă uit la cronometru. Au trecut doar 9 minute. E greu! Nadia şi-a intrat în ritm şi începe să se depărteze uşor. Ritmul meu a scăzut. Fac eforturi să îl  menţin constant. De acum alerg singur, sunt doar cu mine, cu limitele mele, cu secundele mele. Îmi vin mereu în minte imagini cu mine adolescent înotând, când oboseala începea să apară şi teama că nu voi mai reuşi să traversez lacul respectiv. Atunci băgam faţa în apă şi braţele băteau mecanic. Iar mintea refuza să se mai gândească la ceva. Aşa şi acum. Picioarele bat mecanic iar mintea mi se concentrează pe respiraţie, şi atât.

Rezultat maratonVăd primul panou cu kilometrii parcurşi. Ce bine! Nimic nu e mai frustrant când alergi decât să nu ştii cât ai parcurs. E un sentiment care te macină uşor, îţi mănâncă din energie. E un panou căzut pe care citesc 3km. Mă uit la cronometru. Au trecut 16 minute de la începutul cursei. Uau! Cel mai bun timp al meu de până acum. Cu două minute sub ce alergasem în ultimele două săptămâni. Panoul şi timpul scos până acum îmi dau curaj. Hai! Mai sunt 7km. Atât mi-am propus, să alerg 10km până când Maşina Oficială mă va scoate din concurs. Din când în când mai arunc ochii pe cronometru, încerc să îmi dau seama cam cât am alergat ţinând cont de timpul scurs. Şi timpul se scurge atât de greu. Au trecut 22 de minute, cred că am parcurs 4km. Un nou moment de urcuş ce solicită în plus. Am ajuns la pasarela care trece peste linia de centură a Bucureştiului. Arunc priviri în stânga şi în dreapta, şi văd jos în centură maşini. Sunt imagini care dispar indiferente. Privirea se îndreaptă spre înainte şi gândul mi-e agăţat în respiraţie şi în jocul plămânilor. Din faţă aud urale şi aplauze. Totul pare ca într-un vis ce se repetă. Iar urale, iar aplauze. Îmi aduc aminte că la km5 este un punct de hidratare. De aici vine zgomotul pe care îl aud. Ridic privirea şi iuţesc uşor paşii. Încep să văd chipuri şi glasurile de îmbărbătare să le aud clar. Depăşesc panoul de la km5 iar timpul scurs este de 28 de minute. Sunt în grafic deşi cele două minute de la start s-au evaporat.

Mă apropii de una din fete şi iau din mâna ei un pahar cu Red Bull (Red Bull este organizatorul acestui eveniment planetar). Continuând alergarea încerc să iau câteva guri din pahar şi reuşesc cu greu, mai mult îmi curge pe bărbie. Arunc paharul într-un sac cu gunoi, e suficient pentru mine, nu trebuie să beau prea mult. De restul nici nu mă ating, pe masă observ cu coada ochiului bucăţi de banane, de portocale, apă plată. Pe lângă panoul de la km5 observasem o bornă pe care citisem că mai sunt 7km până la Brăneşti. Estimasem corect că cei zece kilometrii mă vor duce aproape de intrarea în Brăneşti. Piciorul drept rezistă, nu simt niciun fel de probleme la gamba dreaptă. Înainte de concurs mi-a fost teamă că nu voi putea participa sau că după 3-4km voi fi nevoit să mă opresc. Cu 8 zile în urmă distanţa maximă pe care o alergasem fusese 6.3km. Vorbisem cu Nadia să alergăm în acel week-end împreună, să ne cronometrăm şi să vedem cum stăm. În sâmbăta aceea am alergat în cartierul ei printre pietoni, traversând intersecţii, fentând semafoare şi maşini, un soi de jaloane urbane. Deşi ştiam că Nadia se duce constant la sală de vreo 2 ani şi îmi spusese că alergase de multe ori acea distanţă de aproximativ 7km, nu mă aşteptam la un ritm atât de susţinut de la ea. Cu greu am ţinut ritmul cu ea aproape jumătate din distanţă, după care am alergat în ritmul meu. Am simţit că îmi explodează plămânii încercând să mă ţin după ea. În final au fost 7.14km parcurşi în 40’12”. Un nou record personal datorită Nadiei. A doua zi urma să alergăm pe terenul meu, adică în Parcul IOR. Eu am alergat 3 ture de parc iar Nadia 4, eu 9.5km iar Nadia 12.7km. La acea alergare am simţit că mă doare gamba dreaptă şi jumătate din cursă am făcut-o în aceste condiţii. Durerile m-au ţinut aproape toată săptămâna următoare (cea cu Maratonul) fiind nevoit 4 zile să nu mai alerg deloc…

Bine că nu mă mai doare piciorul şi am reuşit să iau startul aici, pot să alerg şi este lucrul care contează cel mai mult în aceste clipe. Kilometrii se înşiră unul după altul, minutele trec, parcă e mai uşor acum decât în primii 5km. Mecanismul s-a reglat. Am reuşit să intru într-un soi de constanţă a mişcărilor. Paşii aleargă a ceasornic. Braţele, respiraţia, poziţia corpului, totul e fixat. Până şi gândurile sunt subordonate acestui mecanism. Înainte de start glumeam cu Nadia, spunându-i că mă gândesc la viitorul articol în care voi povesti experienţa maratonului şi la metaforele pe care le voi folosi. Alergând în acelaşi timp cu ceilalţi concurenţi din celelalte 33 de oraşe ale Terrei, mă gândeam că voi scrie despre cum am simţit pulsul  americanului din Denver, sau respiraţia braziliencei din Florianopolis, sau bătăile inimii neo-zeelandezului din Auckland. Nimic din toate acestea nu mi-au trecut prin minte în timpul cursei. Nu ai timp să te gândeşti la nimic. Gândurile îţi sunt prizoniere şi bântuie într-un spaţiu mărginit de paşii alergând, de secundele ce se scurg, de braţele ce bat aerul neîncetat, de respiraţie. Respiraţia pare centrul universului în care te-ai exilat singur. Mici scântei din exterior mai brăzdează din când în când  mecanismul, dar se sting repede şi rămâi singur, la fel de singur în încercarea ta. Mă gândesc cum o fi la un maraton când ajungi la acel prag infernal de la km36-37, când intri în acel hău din care vrei să ieşi şi când poate gândurile te trădează.

Mai sunt 3km până la Brăneşti. Mai am doar 1km şi ating pragul stabilit. Am alergat deja 9km, au trecut aproape 53 de minute de la start. Mă simt obosit dar mai pot, picioarele se mişcă încontinuu de parcă nu ar vrea să se mai oprească niciodată. Respiraţia duce mai departe efortul. Suntem un grup de vreo 10-12 alergători mai răsfiraţi ce respirăm împreună acele sute de metri până la pragul de 10km. O oră de la start şi am alergat cei 10km. E primul moment după o oră de alergare când mă opresc. Sunt la punctul de hidratare. Beau un pahar de apă, şi eu, şi tricoul. Mănânc o bucăţică de banană, apoi mai iau încă o bucăţică de banană şi continui alergarea. Mă pregătesc să intru în Brăneşti. Alerg mestecând la banană şi încep al treilea urcuş. E momentul cel mai dificil din toată cursa. Trag de mine. Am senzaţia că mă mişc în reluare. Am reuşit să depăşesc panta dar nu şi momentul dificil. Alerg greu, tot trag de mine, trag de picioare. În stradă, în Brăneşti, oamenii ne încurajează, ne zâmbesc. Primim aplauze. Cu tot momentul dificil prin care trec simt emoţie, le zâmbesc oamenilor, bat palma cu micii noştri spectatori. Uşor, uşor, depăşesc momentul dificil, paşii se reglează din nou, respiraţia comandă întregul mecanism. Gândurile revin în interior, în captivitate, în spaţiul necesar generării energiei.

Au trecut o oră şi zece minute, am depăşit deja 11km. Mă uit în spate şi nu văd Maşina Oficială. Îmi permit un uşor zâmbet de satisfacţie. Oare cât de în spate este linia de finiş, cât timp mai am la dispoziţie să alerg. Nici nu mai contează. Deja mă simţeam mai bine, depăşisem momentul dificil şi mecanismul îşi revenise. Am dus într-un ritm bun următorii doi kilometri. După ce am depăşit km13 o mică fisură a apărut în mecanism. Privirile au început să se întoarcă din ce în ce mai des către înapoi căutând Maşina Oficială. O maşină albă aidoma celei oficiale se zăreşte. Alerg privind la ceas şi înapoi către maşină. E o maşină a poliţiei. Of! Oare cât mai durează? Am început să mă gândesc la final. Mă surprind pentru prima oară în această cursă dorind să văd Maşina Oficială. Să mă ajungă şi să termin cursa. Psihicul începe să cedeze. Au trecut o oră şi 23 de minute. Ceva îmi spune să mă opresc. Ajunge! Din spate apar bicicliştii oficiali care anunţă finişul. Văd şi maşina. Se apropie. E la vreo 150m în spate. Suntem încurajaţi să mai rezistăm un pic, să forţăm. Cu ultimele puteri măresc un pic pasul. În faţă la câţiva zeci de metri văd ceva alb pe marginea drumului. Forma şi dimensiunile aduc a indicator de kilometri. Alerg, mai pot să alerg, ultimii metri. În spate aproape simt apropiindu-se maşina. Văd panoul clar, e cel care indică km14. Nu pot să cred. Sunt la câţiva metri de km14. L-am depăşit! Privesc în stânga şi îi văd pe cei din maşină făcându-mi cu mâna şi felicitându-mă. Mă uit la ceas. Au trecut o oră şi 25 de minute. Mă opresc. Gata. S-a terminat. Respir greu, emoţionat. Aproape că mă sufoc de emoţie. Închid ochii, ridic privirea către cer şi deschid braţele a aripi. Merg aşa metri, sunt metri de plutire. Încordarea începe să dispară, mecanismul s-a oprit şi gândurile revin la locul lor. Încep să mă bucur. Mă simt extraordinar.

Parcurg pe jos kilometrul până la borna 15 unde este punct de hidratare. Îmi este foarte sete. Simt o oboseală plăcută, transpiraţie pe spate, şi senzaţia de sete. Beau apă, apoi ceva isotonic, iar apă, mănânc banană, multă ciocolată, iar isotonic şi apoi mă urc într-unul din autocarele de la borna 15. Suntem un autocar întreg. Durează 15 minute până ajungem înapoi în Bucureşti, la Cora Pantelimon unde este linia de start. Mi se pare foarte lung drumul de întoarce cu maşina. Nu îmi vine să cred cât am alergat, ajunsesem la doi paşi de Belciugatele.

Am primit medaliile de participanţi şi a urmat şedinţa foto, poza oficială. Am tras o nouă porţie de apă, banane şi napolitate. Aici nu aveau şi ciocolată. Ce bună era ciocolata! Am aşteptat-o nerăbdător pe Nadia. Eram sigur că va veni cu cei care ajunseseră spre km20. Era atâta emoţie în nerăbdarea cu care o aşteptam şi o căutam printre ceilalţi alergători. Aveam sentimentul că îmi aştept un camarad de luptă, un camarad cu care am luptat umăr lângă umăr, cu care am înfruntat stihiile propriilor limite şi pe care paşii i-au dus pe scene diferite. Tocmai sosise un nou autocar. Mulţimea se apropie de cort. O zăresc pe Nadia. Mă duc spre ea, ne zâmbim, amândoi suntem întregi. Batem cuba şi apoi, ca doi camarazi de maraton, ne îmbrăţişăm. “Ce ai făcut? Cât ai alergat?” o întreb eu. “18km” răspunde Nadia. “Tu?” Îi spun că eu am alergat 14km şi ne felicităm reciproc. Îşi primeşte şi Nadia medalia, face poza oficială apoi ne ducem la maşină şi ne luăm telefoanele. Ne facem câteva poze pentru a imortaliza acest eveniment extraordinar, un eveniment organizat impecabil.

Ne-am întors către casă încântaţi de participarea la acest eveniment, la “Cursa Îngerilor”, mândri de lupta pe care am dus-o cu secundele, cu noi înşine, cu propriile limite. Nadia a terminat cursa în o oră şi 45 de minute, parcurgând 18.52km. A ocupat locul 188 la nivelul României (din aproape 1000 de concurenţi), locul 19 la feminin şi locul 5 la categoria F35 (feminin peste 35 de ani). Felicitări, Nadia! Îţi mulţumesc pentru provocarea pe care mi-ai făcut-o şi pentru că mi-ai însoţit primii mei kilometri la un maraton. Eu am terminat cursa în o oră şi 25 de minute, parcurgând 14.05km şi ocupând locul 339 la nivelul României.

La revedere “Cursă a îngerilor”! Ne revedem la anul, şi până la anul ne aşteaptă în octombrie un semimaraton!

În poze cei doi camarazi de maraton:

nadia2
amandoi1

Articole asemănătoare:

 

 


5.00 avg. rating (99% score) - 3 votes
 
24 Comments

Posted in Social

 

Tags: , ,

Leave a Reply

 

 
  1. dor

    06/05/2014 at 06:18

    Frumoasa poveste, am alergat si eu cu tine citind gandurile tale, traind emotiile tale. Felicitari!

     
    • Adrian

      06/05/2014 at 15:07

      Mulţumesc frumos, Dor. Data viitoare te invit să îmi oferi o sticla de apă de pe margine. Ce zici?

       
  2. Radu Thor

    06/05/2014 at 07:40

    Timpii scoşi nu sunt deloc răi! Aveţi potenţial!
    Bine, eu am fost semifondist specializat pe cursele de 800m dar mai alergam la nevoie şi mai scurte sau mai lungi. Cred că doar de două ori am făcut curse de 10000m.
    Felicitări tuturor celor care au participat!
    Mda, tre să mă las de fumat! 🙂

     
    • Adrian

      06/05/2014 at 15:11

      Ar trebui să te laşi de fumat şi să alergi alături de noi, aşa ca în tinereţe. Chiar avem nevoie de un antrenor care să ne ajute în pregătire. 🙂

       
  3. psi

    06/05/2014 at 09:14

    felicitări! mă bucur mult că ne-ai împărtăşit şi nouă această experienţă şi aştept cu emoţie maratonul la care vei alerga toată cursa!
    bravo, bravo din tot sufletul!

     
    • Adrian

      06/05/2014 at 15:12

      Mulţumesc, Psi. Cum să nu împărtăşesc cu voi această experienţă extraordinară!

       
  4. Pishky

    06/05/2014 at 10:27

    Felicitări pentru participare! Ăsta este un adevărat exemplu și pentru alții! Cred că ar trebui să fie mai mediatizate chestiile astea înainte de a se întâmpla, nu după ce s-au întâmplat (cum să-a întâmplat pe la tv).
    Felicitări și pentru timpul scos cu o pregătire așa de puțină! Ești chiar tare, pe cuvântul meu de nu! :))

     
    • Adrian

      06/05/2014 at 15:15

      Mulţumesc frumos, Pishky. Nadia e şi mai tare. S-a transmis cursa în direct pe Sport.ro cu imagini alternative şi din celelalte 33 de oraşe. Ar trebui să se facă mai multă mediatizare competiţiilor de masă, acolo poate participa orice iubitor de sport.

       
  5. desinente

    06/05/2014 at 11:47

    Nu știu ce să cred! Parcă am urmărit o ecranizare a unei vieți transformate în pasiune! Sigur e vorba despre un maraton?! O poveste atât de vie, cu emoții surprinzătoare!
    De acum, o să mă uit mai atentă prin IOR, poate o să-ți văd antrenamentul…
    E minunat ce ai împărtășit cu noi și aș concluziona: viața poate fi așa frumoasă!!!

     
    • Adrian

      06/05/2014 at 15:18

      Chiar e vorba de un maraton, de fapt… de doar 14km dintr-un maraton. Mulţumesc, Desi.
      Ce mică e lumea! Trage-mă de mânecă când mâ vei observa prin IOR alergând sau plimbându-mă cu rolele.

       
      • Desinențe

        08/05/2014 at 14:01

        Probabil că nu voi avea cum să te opresc din joaca rolelor tale și nici din neatinsul avânt al umbrei ce o vei lăsa, dar am să așez pentru tine, pe o bancă de sub o salcie, o ciocolată, câteva banane și un sirop de muguri de brad.

        Să te bucuri de tot ceea ce-ți pot oferi astfel de experiențe, iar dacă le vei împărtăși cu noi, vom face cumva parte din mica poveste…cel puțin ca spectatori entuziaști!

         
        • Adrian

          08/05/2014 at 17:08

          Desi, în singurătatea lui orice alergător doreşte să primească o “încurajare” din mâna ce îi atinge umbra avântată în căutări dincolo de limite. Lăsate pe o bancă sub o salcie, indiferent cât de dulce este siropul din muguri de brad, acestea nu îi pot oferi conturul unui spectator entuziast.

           
          • Desinențe

            08/05/2014 at 21:13

            M-ai pus pe gânduri! Nu am luat în calcul perspectiva alergătorului. Am crezut că acolo, în mulțimea celorlalți sportivi, va găsi încurajare prin întrecerea în sine, dar constat că are nevoie de mult mai mult și mult mai sincer.

            Mai fac un pas, mă așez și eu pe bancă, țin în mână o ciocolată și aștept…poate voi avea curaj!

             
          • Adrian

            08/05/2014 at 21:49

            Există o doză de încurajare ce vine şi de la ceilalţi sportivi, dar marea energia este trasă din încurajarea de pe margine şi din semnele de dincolo de limite.
            Ai ales bine ciocolata. Voi şti lângă ce bancă să mă opresc.

             
  6. Sonia

    06/05/2014 at 14:28

    Felicitări! Cred că a fost o experienţă interesantă şi mă bucur că aţi reuşit să fiţi parte din ea.

     
    • Adrian

      06/05/2014 at 15:19

      Mulţumesc, Sonia. Este o experienţă specială. O încălzire pentru la toamnă.

       
  7. Nadia

    06/05/2014 at 16:44

    Felicitari, Adrian! Si eu iti multumesc ca ai acceptat sa fim parteneri la acest eveniment minunat, prima mea competitie sportiva! Citind articolul tau am retrait emotiile de acum doua zile. Chiar a fost un prilej de a simti ca viata poate fi foarte frumoasa! Pentru semimaraton iti spun ce mi-am spus mie pe tot traseul pana m-a prins masina infernala: “Da-i drumu’, ca mai ai!” Ne vedem la alergat!

     
    • Adrian

      06/05/2014 at 17:07

      Mulţumesc, Nadia. Ne vedem la alergat. Trebuie să pregătim semimaratonul şi sper ca în octombrie să putem alerga umăr lângă umăr toată cursa.
      Iar în momentele dificile să ne spunem: “Da-i drumu’, ca mai ai!”

       
  8. roxana

    06/05/2014 at 19:59

    Felicitari! Cand am vazut panoul ce anunta cursa o clipa, doar o clipa am fost tentatat sa particip. As fi vrut sa am pregatirea necesara sa pot alerga macar cativa km.

     
    • Adrian

      06/05/2014 at 20:38

      Vor mai fi evenimente de acest gen şi poţi participa dacă îţi doreşti. Sunt momente speciale care te fac să simţi prietenia şi solidaritatea celor din jur. Nu contează cât poţi să alergi ci e important că eşti acolo. Mulţumesc, Roxana.

       
  9. Vienela

    10/05/2014 at 07:26

    Felicitari inca o data, Adrian! Sincera sa fiu, eu am obosit doar imaginandu-mi tot ce ai descris aici… Simt ca am facut febra musculara… 🙂

     
    • Adrian

      10/05/2014 at 10:25

      Mulţumesc, Vienela. Totul trece cu un pic de antrenament. 🙂

       
  10. Papusareasa

    13/05/2014 at 16:35

    Felicitari Maestre! Domn’e n-as fi scos asa poveste emotionanta dintr-un maraton nici intr-o mie de ani. Cel mult as fi scos limba de-un cot dupa primii 500m.
    Bravo!

     
    • Adrian

      13/05/2014 at 22:49

      Mulţumesc, Păpusăreaso. E mai mult decât o poveste, e o frântură de viaţă!

       
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: