RSS
 

Manuscrisul condamnat – “Aşteptând ceasul de apoi”

26 Jul

Citit de 2515ori!

Martie 1997. Curtea Supremă de Justiţie admite recursul în anulare al Procurorului General împotriva unor sentinţe date în martie şi aprilie 1960. Era vorba de o reparaţie morală adusă, după 37 de ani, celor 11 inculpaţi în dosarul intelectualilor, cei catalogaţi de puterea comunistă a vremii ca fiind “lotul Noica-Pillat“. Printre cei 11 intelectuali, şi duşmani ai proletariatului comunist, condamnaţi la ani grei de închisoare, se numărau: Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu (fratele lui Ionel Teodorenu). Unul din capetele de acuzare în acel celebru proces era manuscrisul lui Dinu Pillat, reprezentând romanul “Aşteptând ceasul de apoi”.

PillatEpopeea “manuscrisului” debutează în vara anului 1948, când Dinu Pillat începe să scrie romanul denumit ulterior “Aşteptând ceasul de apoi”.  Termină romanul în luna octombrie a aceluiaşi an, după care până în anul 1955 revine de multe ori asupra textului. Este momentul când se naşte efectiv manuscrisul. Dinu Pillat redactează în două exemplare romanul său. Din acest moment, timp de trei ani, manuscrisul trece prin mâinile multor scriitori, inclusiv ale lui George Călinescu considerat “pârintele spiritual” al lui Dinu Pillat. Cu puţine excepţii, toţi cei care au citit manuscrisul lui Dinu Pillat vor fi arestaţi şi incriminaţi în celebrul dosar.

1958. Încep arestările. Vasile Voiculescu este arestat. Constantin Noica este arestat. Dinu Pillat îşi ascunde unul dintre manuscrise în podul casei, iar celălalt îl încrediţează unei colege. Martie 1959, e rândul lui să fie arestat. După câteva zile, în urma interogatoriilor, primul exemplar al romanului este ridicat din podul casei. După alte 5 luni este ridicat şi al doilea exemplar, cel încredinţat unei colege.

1960. Tribunalul Suprem – Colegiul Militar îl găseşte vinovat pe Dinu Pillat pentru “crimă de trădare de patrie şi pentru crima de uneltire contra ordinii sociale”, îi acordă o pedeapsă de 25 ani de muncă silnică şi 10 ani de degradare civică. Toată acuzarea din acest proces este construită pe un fals grosolan, pe concluzia că manuscrisul lui Dinu Pillat elogiază ideologia legionară şi acţiunile teroriste ale acesteia. Acţiunile unor personaje din manuscris sunt extrapolate şi atribuite autorului Dinu Pillat. Sunt puse pe umerii lui instigări la acte de teroare, indemnuri la acţiuni care subminează autoritatea bolşevică. Un exemplu sugestiv este dat de către Gabriel Liiceanu în prefaţa cărţii, e o nebunie să-l acuzi pe Dostoievski de elogiul crimei şi să-l confunzi cu Raskolnikov, personajul său din “Crimă şi pedeapsă”. Acestea sunt unităţile de măsură cu care au judecat autorităţile comuniste în celebrul proces al intelectualilor.

În iulie 1964, în urma unei amnistii generale a deţinuţilor politici, Dinu Pillat a fost eliberat. După câţiva ani, Dinu Pillat a încercat să obţină de la Arhivele Naţionale propriul manuscris. I s-a comunicat că acesta nu se mai găseşte la dosar. Scriitorul Dinu Pillat moare în anul 1975 cu marele regret de a nu-şi fi recuperat manuscrisul celui mai reuşit roman al său, roman considerat pierdut pentru totdeauna.

Povestea manuscrisului se încheie în anul 2010. După ani de căutări prin arhive, acesta a fost găsit în Biblioteca CNSAS a Arhivelor de la Popeşti-Leordeni, şi returnat familiei Pillat. În acelaşi an Editura Humanitas publică romanul lui Dinu Pillat, “Aşteptând ceasul de apoi”, după 51 de ani de la “arestarea” manuscrisului.

Am citit romanul într-un ritm alert, la colţul ierbii din Parcul I.O.R., sub umbra unui platan, şi cu ochii basculând între pagini şi locul de joacă, unde se zbenguia Măriuca mea. Romanul lui Dinu Pillat este plin de simboluri, simboluri ce contribuie la identificarea caracterelor personajelor. O cameră sărăcăcioasă, fără un întrerupător, ce obligă personajul să stingă lumina învârtind de bec. Din acea cămăruţă se nasc dorinţe de parvenire, de trădare, de a trece dintr-o tabără în altă fără niciun fel de scrupule. O altă cameră pe al cărui perete tronează un tablou cu Napoleon Bonaparte, sub ochii căruia se desfăşura dezastrul de la Waterloo. Chiriaşul camerei recunoştea în tablou măreţia lui Napoleon chiar şi în faţa înfrângerii. O altă cameră, un cuplu cu un sugar, o bandă agăţată de tavan pe care se lipesc muştele. Un personaj care simte că e prins ca într-o capcană şi care în final decide să se călugărească. Ştefănucă, un diminutiv, un personaj care trece prea brusc de la perioada când era prins în jocuri de băieţei, vezi de-a muşchetarii, la jocuri periculoase, la încercări de asasinate.

“Vestitorii” este denumirea organizaţiei ce vrea să răstoarne ordinea socială. Aceasta este asociată cu legionarii, cu Garda de Fier, de către autorităţile comuniste, în cazul celebrului proces al “lotului Noica-Pillat”. Iar personajele criminale, care fac parte din mişcarea Vestitorilor, sunt adolescenţi în ultimul an de liceu şi studenţi. Vestitorii consideră că ei nu fac politică, mişcarea lor transcede partide politice corupte, partide ce se complac în regimuri compromise şi pline de oportunism. Sugestivă denumirea de vestitor, ce vrea să anunţe omul nou (un concept folosit şi de comunişti), şi care în final nu face decăt să trâmbiţeze Apocalipsa.

E devastator de actual dialogul dintre Rotaru, vremelnic viitor cap al mişcării, şi ministrul Răutu. Rotaru vorbeşte despre mizerie. Ministrul îi răspunde că mizeria face parte din viaţa noastră. Rotaru vorbeşte despre corupţie, compromis. Ministrul îi spune că opera lui Caragiale este o constantă ce ne va bântui şi în viitor, că personajele lui Caragiale ne sunt endemice, că soarta românilor este aici la periferia Orientului, sufocaţi într-un soi de genialitate, o genialitate de slugarnici ce ne-a salvat întotdeauna. Am fi chiar ridicoli să dorim altceva, nu trebuie să ne revoltăm că îl avem pe Mitică, şi nu pe Iisus… Mă revoltă teribil când aud expresii de genul “Ce, bă, tu dacă erai acolo sus, în funcţie, nu ai fi furat. Toată lumea fură!“. Poate că sunt eu un inadaptat.

În final, romanul ne prezintă o poveste desprinsă dintr-o perioadă scurtă a istoria noastră, cu singurătăţi, cu aspiraţii, cu deziluzii, cu racilele noastre seculare din care nu vrem să ieşim, cu răzbunări, cu atentate, cu Apocalipse anunţate şi aşteptate pe post de mântuire colectivă.

 

Articole asemănătoare:


0.00 avg. rating (0% score) - 0 votes
 
9 Comments

Posted in Carti

 

Tags: , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Dana Lalici

    26/07/2013 at 16:06

    Ei, uite asta numesc eu recenzie, nu imi amintesc sa fi citit in ultimii multi ani una mai buna, Adrian. Mi-ai povestit contextul, m-ai atras cu parafrazari si in final..m-ai convins. O trec pe lista scurta de lecturi din viitorul cat mai apropiat. Articolul asta e extraordinar de bun, de documentat, de artagator. Jos palaria, Adrian! Sa iti mai spun ca ti-l apreciaza nu numai un blogger cititor ci si o fost profa de romana?? 🙂

     
    • Adrian

      26/07/2013 at 16:24

      Uf! Mă surprinde şi mă bucură tare reacţia ta! Nici nu l-am aruncat în Blogosferă, de teamă că mă trezesc cu reacţii negative. Bine! Am mai avut un motiv, am vrut să văd cine mă citeşte şi cine îmi dă căte un Like la mişto! 🙂

       
      • Dana Lalici

        26/07/2013 at 22:36

        U9ite ca de like uitase, L-am dat acum 🙂

         
    • Adrian

      26/07/2013 at 16:35

      “Domnului profesor cu prietenie…”

      Îţi mulţumesc mult pentru încurajare, Dana!

       
      • Dana Lalici

        26/07/2013 at 22:37

        Mewreu am avut pretentia, profa fiind, ca stiu sa vad oamenii care fac treaba buna!!

         
        • Adrian

          26/07/2013 at 23:12

          Ridic timid două degete şi aştept cuminte să fiu remarcat. Sunt băieţelul timid din banca a doua de la geam. Un băieţel timid, dar cu ochii sclipitori şi cu privirea caldă. Profa se întoarce şi descoperă cele două degeţele emoţionate bătând aerul uşor. “Da, Adrian, spune!” “Doamna profesoară, e adevărat că de la toamnă nu mai veniţi la noi?”. Profa de română îşi muşcă uşor buzele, abia perceptibil, se întoarce instinctiv către geam pentru a ascunde emoţia şi ochii păienjeniţi, înghite amar şi respiră din ce în ce mai greu. Nu ştie ce să-i răspundă băieţelului timid din banca a doua de la geam!

           
  2. dordefemeie

    26/07/2013 at 23:23

    As vrea sa am timp sa o citesc si eu… va trebui sa-mi fac.

     
    • Adrian

      26/07/2013 at 23:31

      Dacă vrei… îţi găseşti timp!

       
  3. Radu

    27/07/2013 at 12:26

    O trec pe lista mea de lecturi !
    Subscriu la primul comentariu al Danei ! 🙂

     
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: