În acest moment al gândurilor sale, Mitică se opri brusc, angoasa sa existenţială părea că s-a mai estompat. Dintr-un soi de pudoare, de ţăran veşnic, se ferea să îşi ducă gândurile mai departe, să intre ca miliţia în viaţa celor doi oameni, Piţi şi Viţa. Sau poate că vuietul mulţimii de pe stradă l-a deranjat. Un vuiet ce creştea constant şi iremediabil, apropiindu-se de sediul lui atât de drag. Se ridică de la birou şi se duse şontâc până la geam, îl crăpă un pic şi se concentră să înţeleagă ce strigă mulţimea. La br…..rie… La brumărie… La Brutărieeeeeeeeee… În sfârşit înţelesese mesajul. Ochii i se umflară instant, ca la broscoi, şi înainte de a reuşi să îl strige pe Vălică, căzu jos leşinat. Din buzunarul de la haină îi ieşea un colţişor de la un costum de baie, marca Bella Bianco. Nu rezistase ispitei, şi îl furase prin gânduri din geanta Viţei, atunci când rememora povestea lor de iubire, a lui Piţi cel Frumos şi a Viţăi cea Onduloasă. Cum a reuşit? Ceva paranormalo-transcedental, nici eu nu am înţeles prea bine.
La uşa LFP-ului din strada Alexandru Vitzu se strănsese multă lume. Toţi ca un singur glas strigau din toţi bojocii. Niciunul nu ieşea din notă. În acele clipe de groază îşi aminteau tot ce învăţaseră la şcoală, la nebuna ai de muzică. Sol, sol, fa, mi, re do… Nici măcar nu aveau nevoie de un dirijor. Dirijorul era în sediu, leşinat şi parfumat. “La Brutărie… Mitică, La Brutărie… La Brutărieeeeeeeeeeeeeeeee…”. Se opriră brusc ca un adevărat organism de “yesmeni”. Unul mai colţos cu un vag aer eminescian, ce plimba în palmă doua zaruri măsluite, se apropie de uşa sediului. Cu o delicateţe nebanuită, zgârie uşor uşa cu unul din zaruri.
– Cine e acolo?… se auzi un glas tremurat.
– Bă Vali, deschide repede uşa că suntem urmăriţi.
– Parola?… dintr-odată glasul îi devenise solemn şi plin de importantă.
– Bă, tu eşti nebun! Până acum ce am strigat?
– Parola nu se strigă ci se şopteşte conspirativ… săsăie vocea din spatele uşii.
– Vali, dute dracu cu parola ta… La Brutărie… Şi deschide odată uşa asta.
– Error 404, e prea lungă parola.
– “La Brutărie”… vru să mai spună ceva, dar se abţinu eroic.
Cu restul de hodorogit neterminat uşa se crăpă un pic, şi mulţimea fu proiectată în interior. Căzură toţi grămadă, unul peste altul. La vederea grămezii, Vali nu se putu abţine, şi într-un reflex pavlovian sări peste grămadă strigând cu ochii sticloşi “Grămada cere vârf!”. După minute de derută, grămada se desfăcu precum o floare imensă, petală cu petală, individ cu individ. Un singur patruped mai adulmeca prin colţuri, căutând ale sale zaruri miraculoase. Într-un târziu reuşi să le găsească, le suflă, apoi scuipă pe ele şi cu un gest plin de tandreţe le şterse minute în şir cu un colţ al cămăşii.
Piţi, că el era personajul nostru, cel cu zarurile, îşi băgă la loc cămaşa în pantaloni şi cu privirea stresată căută ceva în jur.
– Unde e Mitică?… întrebă el aspru.
– În cabinetul lui de la etaj… îi răspunse Vali gânditor. Umbla vorba prin târg că el ar fi gânditorul de la…LFP.
Piţi îşi strivi o şuviţă rebelă şi urcă la etaj. Deschise uşa cabinetului şi întră dezinvolt. Lângă birou, Mitică zăcea pe jos, cu capul sprijinit pe ditamai cărţulia, şi din gură i se prelingea un fir de salivă. Părea că somnul l-a prins nepregătit în timp ce citea din regulamentele LFP-ului. Se apropie încetişor de birou şi se pregătea să îl sperie pe Mitică, aşa cum mai fâceau între ei. Vroia să strige tare, cu glas tunător, “La Brutărie”. Vroia să îl vadă pe Mitică sărind de spaimă, şi dându-se cu capul de pereţi. Deja râsul îl încerca şi nu se putea stăpâni. Trase aer în piept şi… se desumflă mecanic în secunda următoare. Din buzunarul de la haină ieşea un colţişor din costumul de baie al Viţei. Îl ştia bine, era cel cu care îi legase mâinile de pat într-o seară tristă, când fusese dat afară dintr-un cazinou bucureştean. Numai aşa îl făcuse să uite de supărare. Era cel pe care îl purtase tot timpul, în buzunarul de la pantaloni, de câte ori se afla pe banca naţionalei. Era talismanul lui norocos, cu ajutorul lui s-a şi calificat. Ce gol din offside, ce tactică, ce jucători în formă. Să fim serioşi! Doar costumul ăsta de baie conta, restul sunt poveşti. Era convins, de fapt ştia din surse sigure că şi Mourinhoho avea o pereche de chiloţi care îl însoţeau peste tot, în marea performanţă. Şi Gualadiola avea secretul lui. Numai că ăsta e mai ciudat, cică umblă la el cu un arătător. Nu din ăla de arătat la tablă, e d-ăla cu baterii. Se zice că în Germania şi-a luat cu el un tir de baterii. Ce contează? Face omul performanţă!
O furie neagră şi deasă îl cuprinse pe Piţi. Pierduse de ceva timp costumul de baie al Viţei. şi de atunci toate îi mergeau pe dos. Cred că s-a întâmplat după ce Mutulică a ratat acel penalty. Atunci când fotbalistul se pregătea să execute, a băgat mâna instinctiv în buzunar, a strâns hotărât costumul de baie, parcă simţea în căuşul palmei pulpele fierbinţi ale Viţei. O secundă i-a zburat gândul de la meci şi… nenorocire! Când gândul s-a întors era prea târziu, Mutulică ratase deja. A scos mâna din buzunar şi a dat de pământ cu norocul lui, apoi l-a călcat în picioare. Pe urmă nu mai ştie ce s-a întâmplat cu costumul de baie. Acesta, probabil supârat, nu a mai vrut să vină la el. Dar cum o fi ajuns la boşorogul ăsta de Mitică? Ah, cât îl urăşte! Piţi se aplecă, luă atlasul regulamentelor LFP de sub capul lui Mitică, şi cu un salt mortal, cu un salt în echer ca pe vremuri, când plonja ca micul parizian în apa mâloasă a lacului Babota, de lângă frumosul lui Ododel, îl izbi cu sete în cap pe Don Corleone, pe prietenul lui de o viaţă, pe camaradul lui de zăbrele, pe Mitică de la LFP.
Va urma…
(orice asemănare cu personaje reale e pur întâmplătoare)
La uşa LFP-ului din strada Alexandru Vitzu se strănsese multă lume. Toţi ca un singur glas strigau din toţi bojocii. Niciunul nu ieşea din notă. În acele clipe de groază îşi aminteau tot ce învăţaseră la şcoală, la nebuna ai de muzică. Sol, sol, fa, mi, re do… Nici măcar nu aveau nevoie de un dirijor. Dirijorul era în sediu, leşinat şi parfumat. “La Brutărie… Mitică, La Brutărie… La Brutărieeeeeeeeeeeeeeeee…”. Se opriră brusc ca un adevărat organism de “yesmeni”. Unul mai colţos cu un vag aer eminescian, ce plimba în palmă doua zaruri măsluite, se apropie de uşa sediului. Cu o delicateţe nebanuită, zgârie uşor uşa cu unul din zaruri.
