RSS
 

Falange ale Păcii – Athens Authentic Marathon

18 Nov

Citit de 2562ori!

“It’s five o’clock
and I walk through the empty streets
thoughts fill my head
but then still
no one speaks to me
my mind takes me back
to…”, parcă inconștient îl fredonez pe Demis Roussos. Aerul rece al dimineții ateniene mă înfioară. Privesc la ceas, la dragul meu ceas. E ora 05:42 am. De câteva secunde am ieșit din Hotelul Epidavros. Atena încă doarme. E o dimineață de duminică în care oamenii normali își savurează ultimele cadre ale viselor. O ureche atentă simte un zumzet neclar al străzii. E ceva acolo, pe străzi, mărșăluind în tăcere. Cnemide nemetalice se mișcă singuratice spre un punct comun. Spre unul dintre punctele comune. Spre gura de metrou de la Piața Omonia… “… to my first Marathon”, s-au schimbat firesc versurile lui Demis. Simt aceeași încărcare și emoție ca în urmă cu doi ani, când am alergat în primul meu Maraton. Atunci eram singur, neverosimil de singur. Pașii mei păreau rătăcirea unui nebun scăpat pe alei. Al cărui singur gând este doar să își numere secundele sincronizate cu speriate bătăi de inimă. Acum nu mai sunt singur. Am lângă mine prieteni dragi. Deja aparțin unei lumi. Până și familia face eforturi să înțeleagă zbuciumul brațelor… O privire ruptă din vis și atrasă spre fereastră nu are cum să nu observe ființe ciudate ce se duc către un punct comun. Acolo se strâng ca în niște corpuri de armate. Ca niște falange. Sunt adevărate Falange ale Păcii.

Arunc câteva priviri în jur. Strada pare pustie. În ultimele săptămâni nu am reușit să mă odihnesc suficient. Nu așa cum ar fi trebuit. Se spune că trebuie să păstrezi același program, aceleași obiceiuri înainte de testul maratonului. Genunchiul drept mi-a creat mici emoții. Astfel că nu am acoperit toate antrenamentele. Ora de sculare a coborât, furându-mi din odihna. Apoi reușita de la Semimaratonul Raiffeisen București din octombrie, cu Personal Best, a încolțit în mintea mea dorința de mai mult. O nebunie! Cum? Maratonul Atena este o cursă dificilă datorită reliefului colinar. Emoții care basculau neîncetat între teama de eveniment, teama de cursă, de momente grele care te pot obliga să cedezi, și dorința de mai mult, de a stăpâni timpul, de a îmblânzi secundele spre cifre desenate pe asfalt. În colțul hotelului, parcă marcând un stâlp, un tip longilin apropiat de vârsta mea, cu un sac de maratonist pe umăr, mă privește insistent. “Hello!” “Hello!” “To the Marathon?” “Yes, to the Marathon” Mă apropii de el și îi intind mâna. “Adrian from Romania” “Igor from Slovenia” Plecăm împreună spre metrou schimbând câteva cuvinte. Îl întreb la al câtelea maraton este. Îmi spune 98. “98 este numărul de maratoane sau ultimul an când ai alergat un maraton?”, îl întreb nedumerit. 98 de maratoane are la activ. Numai anul acesta a alergat în 15. Îmi înșiră: Slovenia, Italia, Ungaria etc. La stația de metrou Piața Omonia sunt zeci de autocare așteptând alergători. Ne urcăm în primul din ele, unul lângă altul, și ne cufundăm în tăcere. E tăcerea care se lasă înaintea unei bătălii. Mă pregătesc sufletește de Maratonul Atena. E al doilea maraton din viața mea.

 

Autocarul se pune în mișcare. Sunt aproximativ 43-45km de aici până în micul oraș Marathon. Marathon este orașul simbol al Eladei. Ne îndreptăm către locul unde s-a dat una dintre cele mai curajoase bătălii ale Europei Antice. Spre sfârșitul secolului VI și începutul secolului V î.Hr., Polisurile grecești erau supuse unul câte unul de către Imperiul Persan. Perșii cuceriseră deja coloniile grecești de pe malul estic al Mării Egee, respectiv Confederația celor 12 Polisuri din Ionia. O parte din Tracia era la rându-i supusă. Macedonia avea statut de vasal. Mare parte din Grecia continentală era neutră, încercau să se țină deoparte de mânia Perșilor. Doar Eubeea, Attica și Pelopones-ul încercau să opună rezistență, să își ajute cetățile surori. În 490 î.Hr. armatele persane au invadat Grecia într-o expediție de pedepsire. Întâi au călcat în picioare Insula Eubeea, apoi au navigat spre sud pe coasta Peninsulei Attica, ținta următoare fiind Atena. Sparta a întârziat ajutorul ce trebuia dat Atenei. Așteptau răspunsul favorabil al zeilor. Erau cu ochii spre cer, căutând validarea trimisă de luna nouă. Se vor revanșa zece ani mai târziu, în anul 480 î.Hr., prin eroismul de care au dat dovada în bătălia de la Termopile.

 

La un moment dat am obosit privind pe fereastra autocarului și am închis ochii, încercând să îmi mai domolesc gândurile. Cu un an în urmă vizitam Turnul ATCA. Aveam la mine medalia primită la Semimaratonul din octombrie. Fusese prima oară când alergasem pentru copiii diagnosticați cu autism de la ATCA. Voiam să îi dăruiesc Măriucăi această medalie. O cunoscusem prin septembrie și mă impresionase povestea ei. Din păcate nu am găsit-o în Turn la terapie. În acea zi am discutat cu Beatrice despre Atena, despre Maratonul de la Atena, despre luptă, despre simboluri, despre viitor. Părea doar o dorință care se va așeza neîmplinită într-un colț prăfuit de suflet. Dar astrele s-au aliniat. Zeii au trimis o echipă ATCA pe tărâmul grecesc să aducă un omagiu eroilor de la Marathon. Să fluture steagul românesc printre atâtea seminții ale planetei și să picure speranță pentru viitorul copiilor săi.

 

Ieri la ora nouă dimineața echipa ATCA s-a reunit la aeroport. Teo, Alin, Cosmin și cu mine. Doar patru am reușit să ne îmbarcăm sufletele pentru Atena. Pe ceilalți i-am purtat în poveștile noastre șoptite de-a lungul străzilor grecești, la ERGO Expo de unde ne-am luat kit-urile de concurs, la masă, peste tot pe unde ne-au purtat pașii. După douăsprezece ore mă băgam în pat încercând să odihnesc picioarele pentru bătălia de a doua zi. Oboseala din ultimul timp, emoția cursei, trezitul de dimineață și cei treisprezece kilometri ai zilei vor fi greu de estompat.

 

Autocarul s-a oprit în Marathon. Suntem la 2-300 de metri de startul cursei. Voluntari ne întâmpină cu bandane verzi amintindu-ne de pădurile arse în incendiile devastatoare din această vară. Îmi pun bandana la gât să îmi țină de cald. E ora 07:00 am și temperatura aerului are în jur de 13 grade C. Soarele va răsări peste câteva minute dar va mai trece cel puțin jumătate de oră până când se va ridica suficient ca să ne încălzească sufletele. Un alt val de voluntari ne oferă saci pentru a ne menține calzi până la start. Rămân în tricoul alb cu mâneci lungi de la “Fuga pe uliță”, peste care am tricoul ATCA. Restul le pun în sacul primit de la organizatori și îl predau la bagaje. Cu sacul tras pe mine, fără să scot mâinile, mă simt ca un pinguin agitat.

 

Pășesc pe gazonul stadionului din Marathon. Trăiesc un sentiment de sfială amestecat cu multă emoție. E ceva solemn în gesturile mele. Privesc cu uimire la toți acești alergători prezenți la sărbătoarea Atenei. Am senzația că plutesc și că privesc toată scena ca un spectator neutru. Încet, încet, mă conectez la scenă și bucuria prezenței mă inundă. Sunt aici, în mijlocul lor, așteptând un start de vis, sărbătorind cu acești frumoși nebuni. Ochii mi se umezesc de toată această bucurie. Gândurile aleargă cu viteză amețitoare. De aici până acasă, din prezent în trecut și înapoi, pe pământul unde s-a scris una dintre cele mai frumoase pagini din istoria Europei. Sunt două ore până la start. Două ore lungi și încărcate. O perioadă mă plimb îngândurat apoi intru în vestiarul stadionului și mă așez pe jos. Peste tot este plin de alergători. Pe gazon, în tribune, în vestiare, pe șosea. Vor lua startul la Maraton peste 15000 de oameni.

 

Dimineața se așterne cu miros de sclavie pe câmpul de luptă. Prin împrejurimile Susei deja foarte mulți greci își cântau pierderea libertății. Cei 10000 de hopliți așteaptă în formație de luptă. Falangele stau încremenite în așteptarea morții. Colinele din Krotoni tremură de apăsarea pașilor. O singură bătaie de săgeata desparte cei doi adversari. Iscoadele anunță că Perșii își văd netulburați de descărcarea proviziilor de pe corăbii. Era nepăsarea Imperiului care nici nu concepea să nu îi supună pe acești atenieni obraznici. Falangele încep să înainteze. E calea spre moarte. Moarte sau libertate. Miltiades cel Tânăr, unul dintre cei zece strategi ai Atenei, convinsese Senatul să nu aștepte moartea în spatele zidurilor cetății, ci să iasă în câmp deschis și să lupte. Miltiades privește câmpul de luptă. Aproape că se aude truda perșilor. Și ordinul uluitor se propagă spre trupe. “Atacați! Atacați în pas alergător! Surprindeți inamicul!” Falangele se pun în mișcare. “Eleleu! Eleleu” se aude urletul de luptă din cele zece mii de piepturi. Hopliți atacă furibund și dau peste cap infanteria persană. Zdrobesc infanteria pentru ca apoi printr-o dublă învăluire să îi prindă ca într-un clește și să risipească restul trupelor persane. Perșii se retrag uluiți de nebunia grecilor și se îmbarcă pe corabii.

 

E ora 08:40. Mă poziționez în zona mea de start. Voi lua startul din blocul 7. Îmi netezesc cu gesturi tandre numărul de concurs. 9599. Mă duc cu gândul în trecut la anii reprezentați de număr. Un joc care să mai atenueze din așteptarea grea. ’95 este un an gri din existența mea. Nu îmi aduc aminte prea multe. Doar imaginea unui tânăr inginer angrenat într-un ICE Felix aflat în descompunere, ca mai toate intreprinderile românești. Dar ’99? E un an plin de culoare. Pe timpul ăsta de abia ne întorsesem din luna de miere. În săptămânile următoare aveam să o “desenăm” pe Karla. În jurul meu este un adevărat Turn Babel. În spate un grec se conversează cu un tip în vârstă din Coreea de Sud. În stânga mea nu se mai opresc din trăncănit două spanioloaice. Parcă erau la o terasă să își savureze cafeaua. În fața mea un Poland tronează pe tricou. Lângă Poland două blonde cu alură de nordice șușotesc. În dreapta citesc Canada pe tricou. E ca într-un parc de distracție, într-o mașinărie care ne zguduie și ne amestecă, trezindu-ne un amalgam de trăsături și de limbi.

 

08:50. Activez deja gps-ul. Să nu am surpriza că nu se conectează. Așteptarea e din ce în ce mai grea. Bat din picioare nerăbdător. Minutele se scurg cu o lentoare care arde. Se dă startul. Se dă startul pe blocuri. Ora 09:00 s-a dus. Oare cât o fi ceasul? Înaintăm metri cu metri și ajungem în sfârșit la linia de start. Sunt la 4-5 metri de linie. Voluntarii se retrag din fața noastră. Undeva în dreapta pe o scenă este anunțat ambasadorul norvegian care va da startul blocului nostru. Mâna se ridică cu pistolul în sus. Start! Înaintez cei câțiva pași până sub banner-ul de start și pornesc cronometrul. Gata. Falangele de alergători s-au pus în mișcare.

 

În ultimele zile alergase peste 250 de kilometri ducând mesaje către cetățile surori. Bătălia se încheiase prea rapid și cu un deznodământ uluitor. Perșii se retrăgeau pe corabii și intenționau să navigheze spre sud, spre Polis, spre Atena, surprinzând-o neapărată. Falangele de hopliți se regrupează. Nu au timp de sărbătorit. Trebuie să mărșăluiască către Atena, să își apere cetatea. Philippides trebuie să ducă cât mai repede mesajul pentru Senat. Atena e în picioare. Atena trăiește. Atena a învins Imperiul Persan pe câmpul de luptă din Golful Marathon. Dar războiul nu s-a terminat. Trebuie să organizeze apărarea cetății. Cei 42 de kilometri dintre câmpul de luptă și Acropolis au fost parcurși în alergare de către mesager. Acesta s-a prăbușit în fața senatorilor strigând: “Nenikikamen! Nenikikamen!” “Am învins!”

 

După primii kilometri am șters ultima urmă de îndoială din mine. Aveam convingerea ca voi termina acest maraton. Mă simțeam bine. Totul se încadra în ritm. Primii zece kilometri s-au scurs în 54 de minute. Am ajuns în Nea Makri. De aici încolo începe urcușul. Începe greul. Nu știu cum voi reuși să gestionez, cum voi reacționa. Urc peste bariera celor 6 minute la următorii 3 kilometri. Ne apropiem de Rafina, zona cu păduri devastată în incendii. Traseul este plin de oameni. Greci în tricouri negre încurajând alergătorii. Pe tricourile lor surprind cuvinte precum “Home” și “Forest”. Alți alergători i-au surprins pe greci plângând de emoție la trecerea valurilor de alergători. Dincolo de suferința lor, Atena este în sărbătoare. Marathon este un simbol care le dă forța să treacă peste nenorociri. Dăruință, luptă, viitor!

 

Simt oboseală în picioare. Nici psihic nu stau foarte bine. Am depășit Rafina. Am doi kilometri în ușoară coborâre și dau drumul la picioare. Apoi greul reîncepe, este urcușul spre Pikerme. Între kilometrul 19 și 23 sunt scos total din ritm. Nu mai pot să alerg. Am sărit la borna 8 minute per kilometru. Sunt blocat. Mă opresc de multe ori și continui într-un pas mai alert. Mă uit în jur cum sunt depășit de alergători. De toate vârstele. E ceva în mine care mă blochează. Nu mă gândesc să renunț, dar trag de mine, sufăr în această stare. Și gândul că am ajuns de abia la jumătatea cursei și mai am atât de mult, cu această stare de oboseală, îmi accentuează și mai mult neputință. Am 2 ore și 13 minute pe semimaraton. Kilometrul 24 îmi aduce un pic de respiro. Apoi o nouă prăbușire între 25 și 28. E urcușul spre Pallini. Beau apă multă la fiecare punct de hidratare, dar nu mă ajută. Nici gelurile nu au efect prea mare. Ultimele săptămâni mă trag în jos. 29-30 suntem pe Gerakas, un plat unde s-au mișcat un pic mai bine picioarele. 3 ore și 31 de minute pe 30 de kilometri.

 

Între 30 și 35 duc o luptă grea cu mine. Trebuie să alerg, să mișc picioarele. Îmi propun să nu mă mai opresc indiferent de traseu. Alternez momente bune, cu coborârea de la Agia Paraskevi unde scad timpul sub 6 minute. O gură imensă de oxigen. Apoi mă opresc pe urcări. Pe margine din ce în ce mai mulți alergători opriți la cuplurile de medici cerând ajutor sau făcând stretching în duet cu vreun copac sau zid. În cinci ani de alergare nu am avut niciodată experiența neplăcută a vreunei crampe. Sper să mă ocolească și azi. La kilometrul 35 iau o pauza mare de hidratare. Aproape că mă simt umflat de atâta lichid. E ultimul moment de respiro, după care urmează finalul. Colinele s-au terminat. De aici avem plat și coborâri ușoare. Ultimii șase kilometri îi duc cu o medie de șase minute și jumătate. Am 4 ore și 33 de minute la kilometrul 40. După kilometrul 10 când am înțeles că nu e loc de timpi mai buni acum și aici, am sperat să scot sub 4 ore și 30 de minute. Apoi să mă opresc la un rotund 4 ore și 44 de minute. E clar că nici acesta nu mai e posibil. Mai am doi kilometri în vreo 13 minute.

 

Kilometrul 41. Coborâre. Mă bucur că mai am atât de puțin. Sub zece minute și am terminat. Of! Cât de greu a fost! Dau drumul la picioare. Simt un guguloi cât o măslină sub genunchiul stâng, pe interior, la încheietura. Nu e durere dar mă ține, instinctul mă oprește și continui să alerg ușor, un pas săltat ca de rață. Aud ca prin vis un strigăt. Parcă cineva mi-a strigat “Las-o mai ușor!”. După zeci de metri guguloiul dispare. Kilometru 42. Intrăm în linie dreaptă pe stadion. E Panathenaic. O bijuterie de stadion construit în marmură pe locul unui amfiteatru ce era gazda Jocurilor Panatenaice în secolul II d.Hr. Ultimii zeci de metri. E multă bucurie pe acest stadion. E bucurie și în sufletul meu. Dar efortul nu îmi oferă explozia de la alte curse. Cu 20 de metri înainte de finiș simt două guguloaie sub genunchi. Unul la stângul, altul la dreptul. Trec linia de sosire mergând ca o rață pe marginea lacului. FINIȘ!

 

Am oprit cronometrul la 4h47’33”. Fac un tur de stadion până în zona unde primesc medalia și o punguliță cu produse de hidratare. Oare unde or fi camarazii mei? Îmi reprim dorința de a mă așeza pe jos. Picioarele cer asta imperativ. Trebuie să ajung la microbuzele oficiale, să îmi iau sacul și să îi sun. Să îi anunț că am terminat. A fost greu dar am reușit să termin. Cu punga legănându-se în mâna stângă ies din stadion. Cineva mă strigă prin gardul stadionului. Întorc capul cu o lentoare încărcată de bucurie. E Cosmin. “Te-am strigat. Nu m-ai auzit? Am alergat tot stadionul după tine” În cateva zeci de secunde apar și ceilalți doi camarazi. Alin și Teo. Ne îmbrățișăm. Suntem o echipă. O echipă pe piepturile cărora patru litere pulsează bucuroase: ATCA.

 

E rândul meu să stau în tribună și să îi aștept pe ei. Oboseala pare că a dispărut. E atâta sărbătoare în tribunele stadionului. Nici nu știu când au trecut orele. Dragii mei camarazi au alergat în cursa de 5 kilometri fluturând steagul tricolor și făcând să vibreze, să proiecteze spre viitor metamorfoza unui cuvânt cu accente tragice: “autism”. Teo, Alin și Cosmin, cei trei camarazi alături de care am zburat în aventura ateniană. ATCA SuperTeam!

 

Ziua a început la ora 05:00 dimineața într-o cameră a hotelului atenian Epidavros și s-a terminat 17 ore mai târziu, cu 56 de kilometri adunați în picioare, din care 42 alergați din Golful Marathon până la poalele Acropolei din Atena, pe urmele mesagerului Philippides, cel care anunța victoria împotriva Imperiului Persan.

 

Nenikikamen!!!

 

 

Articole asemănătoare:

 

 


5.00 avg. rating (99% score) - 2 votes
 
 

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. vorbebune

    19/11/2018 at 09:06

    Felicitări pentru maraton, felicitări pentru minunata prezentare, felicitări pentru sufletul nobil!

     
    • Adrian

      28/11/2018 at 23:14

      Mulțumesc frumos pentru toate vorbele bune!

       
  2. Poteci de dor

    19/11/2018 at 14:35

    Felicitări pentru tot!
    Şi… mulţumim! Tot pentru tot!

     
    • Adrian

      28/11/2018 at 23:14

      Îți mulțumesc mult, Potecuță!

       
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

Translate »
%d bloggers like this: