RSS
 

Drumeț prin Carpați – Lacul Vulturilor

17 Jul

Citit de 707ori!

Plouă. Ne-a plouat toată dimineața, tot drumul. Acum plouă mărunt. Atât de mărunt încât ne obosesc ochii căutând să surprindă perdeaua de picături în cădere. Doar luciul lacului tresare de apăsarea picăturii și aruncă cercuri de neliniște în jur. Șuvițele simt ploaia ca pe o mângâiere, o atingere ce se pierde prea repede, neavând răbdarea să se dizolve în stropii de transpirație ce se preling pe frunte. E atât de liniște în jur! Nici vântul nu îndrăznește să tulbure liniștea ce a îmbrăcat lacul ca într-un halou. Pe malul nordic al lacului, o stâncă își potolește căderea gustându-i liniștea și înnăbușindu-și vaietul ce o bântuie din vremurile când s-a desprins din propriul paradis. Ca o consolare a căderii și-a lăsat mănunchi de flori să îi crească pe tâmpla ce se așezase mai aproape de apus.

Privesc. Privesc cu uimire la pozele lacului. E acolo ceva, o zbatere, o revoltă, o încercare necontenită de spargere a propriilor limite. O încercare de evadare din propriul destin, din propriul contur. Pare că lacul împinge, împinge natura încercând să își facă loc pentru propriul plonjon. E ca o naștere ce se chinuie să ajungă la termen. E ca un dor de cădere, un dor ce se vrea împlinit prin cascade, prin  cât mai multe cascade. Îl simt, îl simt cum se luptă cu pământul să îi rupă zăgazurile. Îl simt cum se luptă cu promisiunile cerului, un cer ce l-a așezat acolo și îl vrea încremenit în tăcere. Îl simt și îmi este clar că vreau să ajung la el, să mă așez pe marginea lui, să îi vorbesc, să îi spun că nimic nu este mai frumos decât propria cădere.

Lăsăm Barajul Siriu în spatele nostru și parcurgem cei 10 kilometri pe care îi mai avem până la Satul Crasna. La intrarea în sat facem stânga și intrăm pe drumul forestier ce șerpuiește de-a lungul cursului de apă ce poartă același nume cu satul. Am trecut din Județul Buzău în Covasna, Magic FM se pierde în uruitul motorului, iar radioul comută pe limba maghiară. După vreo 3 kilometri de drum forestier, zărim pe stânga un mic pod. Un mic afluent al Crasnei, ce izvorăște tot din Plaiul Crasnei, se varsă aici. Constat amuzat că acest mic curs de apă este trecut pe o hartă din Colecția Munții Noștri cu numele de “Manea”. Hm! Ar trebui să îmi caut rădăcinile. Peste alți 2 kilometri un nou pod, o altă mică confluență. Urlătoarea se varsă în Crasna.

Dincolo de pod, pe trunchiul unui copac, vedem marcajul “triunghi albastru”. De aici o vom lua la pas, pe direcția sud-est, pe drumul forestier, urcând în amonte pe Valea Urlătoarei. Urcușul e destul de moale, nepunându-ne niciun fel de probleme. Ploaia care ne însoțește, chiar dacă este destul de măruntă, ne face să alegem un ritm mai alert. De fapt cred că este genul de ritm care ne place. Eu și K. suntem ca doi soldați ce și-au sincronizat ritmul până la cele mai fine respirații. După aproape 20 de minute, pe stânga în amonte, harta menționează confluența celor două Urlători, Urlătoarea Mică respectiv Urlătoarea Mare. După alte 20 de minute ajungem la capătul drumului forestier. Depășim pe stângă o baracă a celor care se ocupă de exploatările forestiere. Drumul până aici a fost flancat de mulți bușteni. Am parcurs aproximativ 2.7 kilometri în 40 de minute.

Pe partea dreaptă a drumului forestier, pe direcția către vest, traseul marcat se continuă pe un drum desfundat, începând cu un urcuș destul de solicitant. Drumul face o buclă și se continuă spre sud-vest, menținând același urcuș ce pune respirația la încercare. Se urcă prin pădure, pe o înclinație de 25-30 de grade. O jumătate de oră urcăm în aceleași condiții. Ploaia care ne sâcâie, drumul posomorât, liniștea pădurii, trunchiuri frânte de copaci, mănunchiuri de crengi uscate ce parcă se întind spre pământ încercând să îi fure seva, toate acestea ne dau o stare de alertă, de rătăcire în sălbăticie.



După 70 de minute de la intrarea pe traseul marcat la Podul Crasna Urlătoarea, urcușul se domolește. Am ajuns la cota 1300. De aici drumul urcă mai lent, lăsându-ne să vedem vârfurile pădurii, cu ochiuri mari de cer pictat către vest. Simțim că nu mai este mult pănâ când ajungem în golul alpin, încă 20-30 de minute. Mirosul de stână ne invadează simțurile. Ajungem la liziera pădurii și sunetele ne colorează marșul.

Ieșim în golul alpin. Suntem la altitudinea de 1450-1500 metri. Pe versantul estic, undeva aproape de obârșia Urlătoarei Mari, o turmă de oi răsfirată. Câinii încep să latre și coboară amenințători către noi. Se apropie din ce în ce mai mult. Sunt două exemplare superbe. K. e din ce în ce mai crispată. “Dacă ne atacă? Dacă ne mușcă?” Se lipește de mine. Încerc să o liniștesc și îi spun că nu ne vor ataca, doar ne vor supraveghea. De pe versant se aud fluierături. Ciobanii sunt aproape. Unul din câini e din ce în ce mai amenințător. Iau bățul din mâna K. și încercăm să ne depărtăm de ei. “Tu-ți…!”, și apostrofarea ciobanului se pierde printre oi. “De turmă nu ai grijă, treci la turmă!” Facem un mic ocol, să nu intrăm prin mijlocul turmei și apoi ne apropiem de ciobani. Ne salutăm cu ei. “Pe unde ajungem la Lacul Vulturilor?” După ce ne arată drumul, le mulțumim și îi întreb dacă pot să le fac o poză. “Da, de ce nu?”

La 200 de metri de noi se vede un indicator. Acolo vom face primul popas al zilei, hidratare și energizare. Au trecut aproape 2 ore de la Pod. Marcajul este parțial șters, ne indică direcția către Șaua Poarta Vânturilor, probabil că mai avem 15 minute până acolo. Pe indicator a rămas martor al timpului doar un 1. Iar în partea de jos se face trimitere la un proiect co-finanțat din fonduri europene de dezvoltare regională. Nu știu ce au finanțat mai exact, dar stilul este “made în România”. Suntem un pic derutați de lipsa marcajelor, ajungem în Șa dar ne întoarcem câteva sute de metri până la un panou. Pierdem astfel 30 de minute. După ce ne lămurim, continuăm drumul din Șa pe marcaj “punct roșu”. Ajungem într-o zonă mlăștinoasă numită Lacul Sec, de aici mai avem vreo 250-300 de metri până la lac.

Suntem pe micul platou de deasupra lacului. Priveliștea este incredibilă. Sunt nerăbdător să cobor pe marginea lui, să îl pozez din cât mai multe unghiuri. Am senzația că, la următoarea mișcare de rotație a Terrei, lacul se va vărsa pur și simplu. O dorință teribilă în mine, o nebunie, mă îndeamnă să intru în apa lacului, să mă proptesc în malul sudic și să împing până când voi rupe din el, până când voi elibera lacul. Simt în el dorința de libertate, dorința de a se prăbuși printr-o cascadă. E ca un soi de împlinire a lui.

Lacul Vulturilor este un lac periglaciar din Munții Siriu. Se găsește la altitudinea de 1420 de metri, scăldând partea estică a versantului Mălâia. În literatura română, Alexandru Vlahuță descrie foarte frumos în “România Pitorească” atmosfera din preajma lacului. De asemenea, el face referire la legenda care dă numele lacului. Legenda spune că lacul este locul unde vulturii veneau în anotimpul primăverii să își învețe puii să zboare. O altă denumire a lacului este și “Lacul fără fund”. O denumire ce are la bază o a doua legendă. Se spune că un cioban din partea locului, dorind să își părăsească turma de mioare, își aruncă toiagul în apa lacului. După un an de la plecare, ciobanul își regăsește toiagul plutind pe apele Dunării. Momentul aprinde în cioban dorul de mioare și dorul de locurile natale, astfel că acesta se va întoarce acasă.

După ședința foto, ne așezăm la marginea lacului și ne luăm a doua porție de hidratare și energizare. Facem o pauză de aproape o oră, admirând natura atât de generoasă, atât de perfectă. De lângă lac îmi arunc privirile spre vârf. Vârful Mălâia îmi șoptește, mă cheamă la rându-i. “Hai, vino! Ai o priveliște uimitoare aici, sus. Spre vest vei admira Ciucașul, spre nord-est Podu Calului și Penteleu”. Îmi pun rucsacul în spate și o pornesc de lângă lac, abrupt, spre vârf. “Unde te duci?”, mă întreabă K. “Vino după mine, pe vârf, pe Vârful Mălâia”. “Nu există niciun marcaj pe aici, nu vezi cum este pe aici.” Urmează un dialog spumos de aproape jumătate de oră între noi doi. K. și ploaia îmi refuză bucuria de a urca pe vârf. Nu îmi rămâne decât un  marș forțat de 2 ore și jumătate în drumul spre mașină, cu K. încercând să îmi îndulcească supărarea.

M-am consolat cu o reîntâlnire după 15 ani. La marginea de sud-est a Barajului Siriu, la intrarea în Comuna Cașoca, am făcut stânga, spre nord-est, pe drumul forestier, și după 6 kilometri de mers am reîntâlnit-o, am reîntâlnit Cascada Cașoca.

 

Articole pentru muntomani:

 

 


5.00 avg. rating (99% score) - 5 votes
 
6 Comments

Posted in Muntele

 

Tags: , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Suzana

    20/07/2017 at 18:46

    Minunate privelistile din excursia voastra.
    Iar comentariile pe masura!
    Multumesc pentru excursie, Adrian! Zile minunate si pline de alte frumuseti!

     
    • Adrian

      21/07/2017 at 13:59

      Mulțumesc frumos, Suzana! Mă bucur că ți-au plăcut cărările bătute de noi!

       
  2. Manuela

    21/07/2017 at 21:31

    Superbe imagini! Mulțumesc pentru excursia făcută citind rândurile așternute!

     
    • Adrian

      21/07/2017 at 21:36

      Multumesc frumos, Manuela. Ma bucur ca ai fost, printre cuvinte, cu noi in aceasta drumetie!

       
  3. -X-

    28/07/2017 at 08:34

    Ce bine ca lacul nu se varsa la miscarea de rotatie a pamantului 😉

     
    • Adrian

      31/07/2017 at 23:01

      De ce nu? Poate se va regăsi pe un alt platou, pentru ca apoi să plece din nou! 🙂

       
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: