RSS
 

Dorinţa

03 Dec

Citit de 1721ori!

Aerul vibrează în tonalități variate și pline de culoare. E un zumzet teribil în jur. Voci peste voci se ciocnesc, se întrepătrund, se duelează, se ridică împreună într-o spirală emoțională. Mă simt prins ca într-un clește. Ceva mă presează cu atingeri constante în umărul stâng. Un genunchi tremurat mă atinge dinspre dreapta, iar pe călcâi îmi joacă un pas plecat prea devreme, ca într-un dans febril. Ridic privirea de la călcâiul agresat și privesc după umăr. În dreapta mea văd câteva persoane. Mă întorc către stânga, alte câteva persoane. Le privesc chipurile, îmi sunt total necunoscute. Încerc să mă dezmeticesc, fac eforturi să îmi dau seama ce se întâmplă. Oare unde mă aflu? Cine sunt toate aceste persoane?

“Tu ce îţi doreşti?”, aud o voce lângă urechea mea. Îl privesc pe tipul din stânga. Cu mine vorbeşte? Ce vrea ăsta de la mine? “Am pus ochii pe scaunul ăla de gaming, sper să am noroc!”, şuieră agitat. “Tu?”. Probabil că privirea mea confuză îl dezarmează. Un chicotit din dreapta îmi întoarce atenţia. “Eu îmi doresc epilatorul laser”, îmi spune ea, cea care mă tot călca pe picior. Ăştia sunt nebuni, ce tot bolborosesc. Îi văd pe toţi din ce în ce mai încordaţi, cu privirile concentrate, aşteptând parcă ceva. Un ticăit acoperă zumzetul general. Tresar şi braţele se duc instinctiv pentru a proteja capul. Bubuitul îmi scutură creierii şi mă face să dau un pas înapoi. Ceva moale rămâne captiv sub talpa mea. “Piciorul meu, dă-te la o parte!”. Mă loveşte cu palmele în spate, apoi se întinde disperată către o bucăţică de hârtie. “E a mea, e a mea!”. Din tavan coborau fluturaşi de hârtie parcă desenând un brad de Crăciun. Unul din fluturaşi coboară lent către fruntea mea. Curiozitatea mă face să ridic mâna către el. Aproape că îi simt atingerea cu buricul arătătorului.

Mirosul de clor îmi străpunge simţurile şi pătrunde în mine, parcă lipindu-se în spatele frunţii. Clipocitul timid al apei vine firesc şi face ca mirosul să fie şi mai pregnant. Un mic gol în stomac îmi zgândăre amintirile, mă duce în copilărie, la verile petrecute între ştrand şi lac, la stările de nerăbdare la apropierea apei. Un tremur imperceptibil şi pielea de găină pe braţele mele mă adânceşte şi mai mult în trecut. Mă mişc nerăbdător şi simt sub tălpi răceala suprafeţei. Acum constat că sunt desculţ, de fapt sunt în şort şi cocoţat pe un blockstart. Îl surprind cu coada ochiului pe tipul din stânga mea pregătindu-se. Pregătindu-se pentru ce? Am senzaţia că l-am mai văzut undeva. Nu reuşesc să îmi aduc aminte unde. “… gaming, gaming”, îl aud mormăind. Din dreapta un nou plescăit de apă. “Brrr, ce rece este! Nu puteau să găsească şi ăştia altceva”. Mă întorc şi o surprind dezechilibrându-se, era gata să cadă în bazin. O înjurătură îi scapă pe sub gene: “… epilatorul măsii!”. Sunt pe unul din culoarele de mijloc. Toată lumea este pregătită. Din tavan cad în apă câteva mingiuţe. Îi văd pe toţi cum plonjează în apă. Ce se întâmplă aici? Nu s-a dat niciun start! Cineva în spatele meu îmi spune să sar în apă. Nu ştiu de ce ar trebui să sar în apă. O mână mi se lipeşte pe spate şi mă împinge în bazin. Apa tresaltă de atâtea mâini şi picioare ce se agită. Printre mişcări disperate, mingi urcă şi coboară. Una din ele îmi atinge gamba stângă.

Un soare blând se joacă în șuvițele mele. Trag aer în piept, adânc, până când îmi simt plămânii țipând.  Aerul, aerul îmi atinge și îmi colorează imagini adormite în mine. E un aer cunoscut și care îmi bucură simțurile. Și sunetul îmi este cunoscut. Pași apăsați, lenți, constanți, sincronizați cu respirații încărcate de efort. Pașii se opresc, aerul tare este brăzdat doar de respirații rămase singure. “Dacă ştiam ce mă aşteaptă… mai bine stăteam acasă!”. Vocea din exterior îmi strică armonia momentului. Mă uit în jurul meu. Imagini se recompun, se aşază sub ochii mei. Mă regăsesc într-o natură atât de dragă, atât de dorită. Munte! Am mai fost aici, recunosc tabloul. Sunt în Şaua Orzănelei, sub Viştea Mare. Ce bucurie! O caut pe K., cu ea am împărtăşit satisfacţia urcării pe trapezul Viştea Mare – Moldoveanu. Nu este, nu este cu mine. Oare cum am ajuns aici? Nu mai contează, am ocazia să-mi reîntâlnesc paşii întipăriţi pe aceste cărări, să-mi alerg nerăbdarea din nou până pe vârf. Ne vedem pe vârf!… le spun celor din jurul meu şi o iau la picior. “Alo, unde te grăbeşti aşa, stai, aşteaptă-ne şi pe noi!”, ţipă gâfâind un tip de lângă mine. “Pe Moldoveanu găseşti nişte steguleţe scrise, să mi-l laşi mie pe ăla cu scaunul, te rog!” “Şi mie pe cel cu epilatorul”, completează o voce feminină ce urca poticnit şi cu privirea înceţoşată de proiecţia Viştei. Urc într-un ritm alert pe primul vârf al trapezului, zbor efectiv peste Spintecătură şi mă opresc pe Moldoveanu, cu mâna dreaptă dusă la frunte într-un salut de camarazi. Apuc un colţ de steag, închid ochii şi mă las cuprins de liniştea ce domneşte pe vârf.

“Tati, ce sunt astea?”, mă întreabă Maria. Deschid ochii şi o privesc. În mâini are nişte obiecte pe care nu le-am mai văzut. Le pune lângă mine: un bileţel împăturit, o minge ca de golf şi un steguleţ. Pe fiecare dintre ele era scris câte un cuvânt, acelaşi cuvânt: DSLR. Un al patrulea obiect mă aştepta pe birou, iau aparatul şi îl îndrept spre Maria.

 

maria_1

 

Foto

 

Poveşti pentru sufletul meu:

 

 


5.00 avg. rating (99% score) - 6 votes
 
2 Comments

Posted in Ciornă

 

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Aliosa

    10/12/2016 at 08:05

    Buna dimineata Adrian !
    La intrebarea ” Tu , ce iti doresti” RASPUNSUL meu e urmatorul :
    – Imi doresc din toata inima ca MARIA , ingerasul ce te-a intrebat despre acele obiecte, ANDREI, nepotelul meu iubit
    http://aliosapopovici.wordpress.com/2016/11/28/
    parintii , bunicii si toti ROMANII de buna credinta sa TRAIASCA fara teama si in conditii decente intr-o ROMANIE unita si nu dezbinata de TRADATORII de NEAM si TARA care vor cu orice pret la putere chiar si impotriva vointei majoritatii romanilor !
    https://youtu.be/P5hX-7t09yk
    Aliosa.

     
    • Adrian

      11/12/2016 at 23:06

      Şi eu îmi doresc acest lucru, din păcate sunt foarte sceptic. Au trecut 27 de ani de la căderea regimului ceauşist, am pierdut deja o generaţie. Ne-am irosit ani mulţi, ani pe care nu îi mai primim înapoi. Puteam să plecăm oriunde în lume, să ne încercăm norocul, am rămas aici ca să ne pierdem, să ne batem joc de propria noastră tinereţe. Cred că ne-am pierdut şansa de a fi altceva. Îţi mulţumesc pentru comentariul tău, Aliosa!

       
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: