RSS
 

De(ce)(mbrie)ja vu!

20 Dec

Citit de 1355ori!

Era o dimineață superbă de decembrie, cel puțin așa o percepeam eu. Coborâsem în stradă și totul în jur mirosea a iarnă, a iarnă așteptată cu sufletul plin, cu ochii sclipitori, cu pieptul fremătând a emoții primite și dăruite. Ridicam privirea spre cer și așteptam să văd cum se scutură, cum fulgi mari, jucăuși, mă vor acoperi ca într-un dans subtil al naturii, căutând împlinire pe buzele mele. Respirația se grăbea în fuioare ce păreau că alintă întreaga stradă a bucuriei mele.

Pășeam, pășeam și fiecare pas al meu număra secunde, secunde ce se scurgeau și făceau ca timpul să muște din așteptare. Demult, timpul mi se lipise pe pleoape și îmi devenise ușier la poarta așteptărilor. O ținea mereu ferecată și rareori mi-o deschidea. Îl uram! Îl uram așa cum mă uram pe mine pentru că nu puteam să îmblânzesc secundele și să le număr în ritmul chemărilor din mine. Luam secundele în căușul palmelor și începeam să le număr, le număram cu disperarea celui ce căuta să își potolească setea. Pe măsură ce se înmulțeau și mâinile nu îmi mai ajungeau să le adun, se scurgeau printre degete și le pierdeam șirul. Atunci, timpul le chema și mi le așeza la ușa dimineților. Mă întâmpinau jucăușe și ironice, apucându-se singure să se numere. Era un joc ce îmi împovăra sufletul, ce îmi lungea respirația și îmi revolta gândurile. În fiecare dimineață secundele se adunau în jurul meu și începeau să se numere. Strângeam cât puteam, aceleași secunde, aceleași așteptări, aceleași respirații prelungi și timpul ce parcă înghețase pe pleoapele mele.

Din când în când secundele oboseau și le găseam adormite. Timpul îmi aluneca de pe pleoape și privirile străpungeau până dincolo de dor. Atunci coboram în stradă și pașii mă duceau dincolo de așteptare, pe alei unde gesturile își dădeau întâlnire și privirile învățau să valseze. Cu timpul… ce ironic sună! De-a lungul așteptărilor, am învățat să înțeleg jocul secundelor, să știu să le număr chiar dacă mi se scurg printre degete și mă lasă cu pleoapele prizoniere.

Aceeași dimineață… ce pare o superbă dimineață de decembrie, cu secunde obosite în atâtea nopți numărate. Pași ce coboară în stradă și vor să treacă dincolo de așteptare, în căutarea propriilor alei. La capătul ei, al străzii, un zid apărut de nicăieri cu secunde strivite și cu timpul aruncând ocheade printre crăpături. Ating zidul cu palmele ce încă mai poartă amprenta secundelor și îi simt durerea. Întind brațele ca într-o îmbrățișare și îmi lipesc urechea de el. Îmi vorbește! Zidul îmi vorbește…

Cunosc cuvintele… sunt cuvinte pe care le-am mai auzit. Același zid, aceleași cuvinte, aceeași lună decembrie, aceleași secunde strivite. Parcă am mai trăit cândva această zi! De ce? Decembrie! Decembrie, deja vu!

Gândurile mi se strâng revoltate și coboară eclipse peste retine, cuvintele se zbat într-un vârtej dureros și îmi astupă urechile. Doar inima, doar inima bubuie nebună: “Sunt aici!… Sunt aici!…” și tunetul ei smulge bucăți din zid…

 

Ziduri

Foto

 

Poveşti pentru sufletul meu:

 

 


4.91 avg. rating (98% score) - 11 votes
 
No Comments

Posted in Ciornă

 

Tags: , , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: