Category

Ciornă

Category

Vară. Iulie. 2000. Se întunecase de câteva zeci de minute. Aerul curat de munte ne înviora simțurile. Mașina rula încet, parcă simțind că este o prezență nedorită în liniștea naturii din jur. Ieșisem din Rucăr și ne apropiam de destinația noastră. Mai puțin de un kilometru și ajungeam în Podu Dâmboviței. Evadasem pentru câteva zile din dogoarea Bucureștiului, pentru a ne bucura de aerul și frumusețea acestui loc. Deja simțeam murmurul titanilor din jur. Cu Făgăraș și Iezer-Păpușa mă cunoșteam, doar Piatra Craiului îmi era un neprețuit necunoscut. Vibrația dispare. Mașina oprise în fața unei vile. Scări înalte, parcă  lungindu-se în joacă, aleargă spre ușă. Gazda ne întâmpină zâmbind. Apoi, cu o urmă de îngrijorare, se uită către partenera mea: “Fată, ai grijă să nu naști aici la mine!”. Erau ultimele săptămâni de maternitate. Barza făcea pregătirile finale ca să o aducă pe K în viața noastră.

Povestea a început în toamna anului 2002. Pe la începutul lunii septembrie am decis să mă “înscriu” la Royal. Startul era stabilit pentru data de 01 octombrie. Nu știu dacă aveam prea multe așteptări de la această cursă. Nu știu dacă eram pregătit în vreun fel pentru ceea ce mă aștepta. Doar îmi aduc aminte că a fost o decizie impulsivă. Ca multe altele care pot fi luate.

Ar fi putut să fie o cursă de viteză care să se închidă după doar câteva ture. Atât cât poți număra la o mână. Ar fi putut să fie o cursă de semifond, un an și jumătate sau poate trei. Șansele erau extrem de mici să fac o cursă de fond, să numărăm împreună cinci sau zece ani. Și totuși pașii s-au așezat pentru o cursă lungă, respirația s-a reglat pentru un efort constant și prelungit, brațele au brăzdat aerul stabilind ritmul. Și anii au început să se înșire, amestecați cu momente de sufocare, striviți printre dorințe de abandon, euforici în gesturile de încurajare. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21. Un SemiMaraton! E neverosimil! Dar este Semimaratonul meu la Royal, și pentru Royal.

Tună. Peretele are un ușor tremurat apoi se liniștește. Tună. Încă o dată. Și încă o dată. O salbă de tunete ce face ca aerul să încremenească. Vuietul izbește ici-colo sculptând grămăjoare de răni pe verticală. Apoi, cu note molcome, de parcă s-ar stinge într-o plutire de vinovăție, alunecă printre răni spintecând până la rădăcină. Și se întoarce într-o haotică și violentă traiectorie scrijelind semne ce curg în simboluri pierdute. Ploaia se năpustește în hohote măturând toate urmele, ca un căutător de emoții ce vrea să își ascundă neputința. Și sapă în răni gând după gând, adâncind amprentele amintirilor cu fiecare lacrimă recompusă pe colțul buzelor.

Nu le mai număr. Secundele. Nu le mai număr. Au rămas acolo, presărate în timp pe aleile mele. S-au oprit în mijlocul respirației neînțelegând unde le sunt pașii și de ce au dispărut. Le-am părăsit între două gânduri și s-au trezit singure, și captive, pe marginea urmelor uscate. Speriate, secundele s-au îngrămădit unele în altele prin șanțuri apuse, nefericite umbre amorfe căzute din tandem. Nu mai simt tâmplele zvâcnind. Nu mai aud murmurul șuvițelor fremătând în broboane de dor. Nu mai știu să se înșire sincron și să îngâne în cor cu bătăile inimii. Nu mai știu de ce sunt. Nu mai știu ce au fost.

Cred că era prin 2008 când am cumpărat domeniul meu. Nu îmi era foarte clar ce vreau să fac cu el. Blogosfera era pe la începuturi, își consuma copilăria, iar eu habar nu aveam de ea. Postasem în trecutul apropiat câteva poezii pe un site cu așa ceva, erau încercări din adolescența târzie. Apoi s-a așternut liniștea pentru cinci ani. Pe la începutul anului 2013 am început să tatonez cu WordPress. Atunci lucrurile erau clare. Îmi doream un blog, unde să postez vechile și viitoarele jonglerii de cuvinte. Începusem să citesc articole din Blogosferă. Eram încântat de ceea ce descoperisem aici și de toată această comunitate uluitoare. Am studiat cât m-a lăsat răbdarea, apoi am decis. Gata! Scriu și voi publica primul meu post.

Era 31 martie spre 01 aprilie 2013. Miezul nopții trecuse. 01 aprilie suna a păcăleală, a eșec. Era un fel de “articolul din ziua de ieri”. Și atunci s-a născut pe 02 aprilie. Primele cuvinte s-au dus la “Despre“. Și prima poezie s-a așezat aici cu multă, multă reținere. Un ghimpe de îndoială îmi zgâria sufletul. Oare ce vor crede oamenii despre asta? Ce-i și cu adolescentul ăsta întârziat?

Astăzi nu mă mai ignor. Nu pot să mai trec pe lângă mine fără să îmi vorbesc. Fără să mă privesc în ochi. Nu pot să mai fiu asasinul cuvintelor înecate în propriile-mi tăceri. Am obosit să tot fug, să tot fug de mine. Am obosit să mă mint la nesfârșit. Să îmi țintuiesc gesturile în poziții frânte, agățându-mă de urma pașilor. Să mă prefac că nu este, că nu îl văd. Când el este acolo. Îl știu de mult, dintotdeauna. E parte din mine, din sufletul meu și nimic nu pare să îl poată destructura. Oricât aș privi peste el, niciun orizont nu îl poate smulge. Rămâne acolo deșertul din mine. Rămâne acolo deșertul meu.

Trei ani, o lună și nouă zile am fost absent din paginile blogului meu. Mult, foarte mult, ireal de mult. Un timp care poate însemna în primul rând uitarea. Scriam la una din aniversările blogului meu că ceea ce construiesc în paginile lui este cea mai pură formă de libertate. Dacă în epoca noastră se mai poate vorbi cu adevărat despre libertate, atunci pentru mine blogul este libertate. Au trecut trei ani de “sclavie” în care am fost sufocat de griji, de suferință, de furie, de neputință. Am trecut prin multe stări care mi-au făcut ca sclipirea din ochi să mi se ascundă speriată într-un colț de suflet și, acolo, înghesuindu-se, să facă loc în tot acest timp pentru bucuria de a scrie. Am vrut, am avut timide tentative de a reveni, dar nu am putut, era prea multă apăsare pe umerii mei. Am revenit pe blog cu câteva zile în urmă, încercând să mai jonglez, așa cum făceam în anii din urmă, cu propriile mele cuvinte. După cum mă eticheta draga de K., încercând să găsească o formulă prin care să nu mă simt jignit: “tu ești un jongleur de cuvinte…”. Da, îmi place cum sună orice ar însemna el, așa refugiat din franceză, sunt doar un jongleur de cuvinte.

Aerul miroase a ploaie. A ploaie grăbită să smulgă nori ce nu vor să se dezlipească de cer. Stau acolo impenetrabili de atâtea uitate bătăi de inimă. S-a pierdut șirul cuvintelor ce încerca să străpungă până la cer. Privirile au uitat de mult, au uitat culoarea și licărul infinitului. Sunt ațintite sub greutatea pașilor ce rătăcesc același drum. Un drum irosit cu marginile mușcând din gleznele deja însângerate. Cu tălpile sufocate de țărână săpând galerii până la dizolvarea falangelor. Cu urme stupide ce nu duc nicăieri. Doar într-o fundătură de gesturi uscate. Doar într-o fundătură fără umbre.

Palma e deschisă adânc vibrându-și liniile ca pe niște descântece. Cu degetele distante, urându-se între ele, se zbate căutând adieri ce imită dans de gesturi uitate. Se lipește de aer lăsându-se legănată într-un contur desenat deja. Cu umbre ce i se strecoară printre degete, se reconstruiește refugiu de gânduri la marginea șuvițelor. Sub apăsarea degetului mic pulsează resturi de secunde. Celelalte degete, ca niște cuvinte, nemângâiatele cuvinte, se încolonează cabrate într-o spirală șoptită spre un trecut prăbușit între două fraze ce își caută înțelesuri în pagini diferite.

Încerc să mă așez cât mai confortabil în fotoliu. Trunchiul mi se mișcă înainte, înapoi, își caută în memorie poziția din care emoțiile copleșeau cuvintele. Spatele se îndreaptă, umerii se trag ca într-un fuleu când respirația simte că a pierdut din ritm. Degetele se întind crispate către cuvinte. Le caută textura îngropată inevitabil de curgerea timpului. Pipăie literă cu literă. Încercând să refacă înțelesurile de altă dată. Le pipăie toate asperitățile născute din prea lungi tăceri. Sunt muchii tăioase ce vor să rănească. Și vor să străpungă armura uitării. Mă dor, mă dor degetele ce nu mai reușesc să transmită emoția. Sau poate că ele nu au nicio vină. Poate că nu e nimeni de vină, doar culorile si-au pierdut din strălucire odată cu bătaia secundelor.

Alerg. În ultimii ani am tot alergat. Am învățat să alerg. Iubesc să alerg. Iubesc starea de libertate pe care mi-o oferă timpul petrecut cu mine… alergând. Alergând am învățat să mă iubesc, pe mine, cel pe care îl certam când zăbovea mai mult cu privirea alunecată peste stropi de rouă. Îmi plac secundele numărate pe care mi le atârn de glezne în serile pustii pe aleile parcului. Jocul gândurilor ce se topește într-o sarabandă de emoții. Îmi place dialogul ce se naște în propriul meu trup. Mecanismul care se reglează topind kilometri sub pași. Aceeași pași care își regăsesc urmele, pe alei, umplute cu stropi de transpirație scurse de pe șuvițe. Pași care urmăresc geometria brațelor, căutând momentul când palmele se așază mulțumite zvâcnind la marginea genunchilor. Alerg. Iubesc să alerg.

 

Alerg. Alerg pe alei. Alerg printre rânduri. Alerg printre gesturi. Alerg printre amintiri. Alerg numai în curse desenate din bătăile inimii… Să vină Cursa 51!

 

La mulți ani, Alergătorule!

 

 

Articole asemănătoare:

 

 


Am ajuns. Aproape… am ajuns. Simt asta! Simt schimbarea din jurul meu. Sunt semne pe care nu le înțeleg pe deplin, dar nici nu pot să le ignor. Mă opresc o secundă. Mă opresc deși aerul mă împinge înainte. De ce oare mă mai opresc? Fiecare oprire e doar o iluzie, o iluzie ce mă aruncă și mai aproape de marginea căderii. Sunt doar propriile mele născociri, sunt minciuni ale gândurilor, sunt pete de culoare ce ard și lasă în urmă găuri ce îmi accelerează cursa. Sunt aritmii ce seduc cu note de Chopin șoptite peste umăr, otrăvuri picurate în suflete obosite de frecvența pașilor. Sunt slăbiciuni coborâte în tremuratul gesturilor, când aleile se îngustează până la îmbrățișarea genunchilor răniți de cuvintele strigate de pe margine. Sunt respirații dintr-o uvertură ce vrea să își ascundă propriul Götterdämmerung.

Se strânge. Se strânge discret strivind aerul între falange și liniile ce desenează bătăi de inimă închipuite. Sunt încă scene ce vibrează în spațiul tot mai firav, neatente la aerul ce devine din ce în ce mai rarefiat. Parcă le văd cum se crispează sufocate, cu mișcările blocate în jumătăți de gesturi, cu tânguiri aproape adormite. Ca un carusel descentrat ce își aruncă propriile visuri, rănind mulțimea ce privește stupefiată la spectacolul dominoului uman. Mai sunt câteva ce se agață disperate în mișcarea implacabilă. Pleacă și se întorc, și iar pleacă, și iar se întorc. Sau e doar o iluzie, doar iluzia mea că încă îmi mai arde în căuș bătăi de inimă culese cândva.

Privesc la strada care pare uitată în această zonă a orașului. E miezul zilei și aerul zace încremenit de atâta nemișcare. Trotuarele pustii se privesc indiferente. Doar două, trei bucăți de hârtie se zbat neputincioase pe mijlocul drumului. Nu le ajută nimeni. Nici un bombeu de copil distrat, nici vântul cu toanele lui furioase, nici respirația cu tristeți de decembrie a naturii. Tălpile mi s-au oprit într-un echilibru nedorit pe marginea bordurii. Îmi alunecă aproape imperceptibil înainte și înapoi, jucându-se cu gândurile mele, scoțându-le din starea de contemplare. E ca un joc pe marginea căderii. A căderii asumate într-o lume plecată dincolo de simțuri.

Sâmbătă dimineața. Au trecut șase săptămâni de la ultima cursă oficială, Semimaratonul alergat în echipa ATCA. Mă pregătesc de altă cursă. De data aceasta una scurtă, de doar 5 kilometri. Și tot în compania echipei ATCA. E un moment bun să îi reîntâlnesc. Le-am spus un “DA” cu câteva luni în urmă și, de atunci, mă simt legat de ei. Mă simt legat sufletește de tot efortul lor depus în ajutorarea unor copii. De aceea mă bucur tare mult să le fiu alături. Și să aduc un strop de energie în Turnul Speranței pe care, ei, cei din echipa ATCA, îl construiesc în fiecare zi. Echipamentul mă așteaptă pe canapea. Privesc cu drag la fiecare piesă. Sunt ca niște bucăți din mine pe care le scot și le odihnesc pentru câteva zile. Pentru ca apoi să mi le returnez și să zburd pe aleile parcului. Alei ce mi se regăsesc săpate în propriul meu sistem sanguin.

E ora 3 dimineața și nu pot să dorm. Patul îmi pare ca un malaxor ce îmi frământă gândurile. Le frământă încercând să mă cuprindă și pe mine cu totul. Mă obsedează. Această mărturisire mi-a furat somnul și mă zvârcolește în noapte. “Mi s-a vindecat gurița!” Vă puteți imagina o scenă de familie. Într-o grădină. La adăpostul unui nuc bătrân și cu o coroană impresionantă. Tatăl și copilul adăpostiți de picăturile jucăușe ale unei ploi de vară. El, copilul, privește curios cerul printre ramurile copacului. “Tati, crezi că norișorul este supărat și acum plânge?” Sau vă puteți imagina aceeași scenă de familie, dar schimbați decorul. La plimbare pe aleile parcului. “Tati, unde este Blacky?” “E aici între noi, merge cu boticul lângă umărul meu.” “Ah, ce bine, credeam că l-am pierdut. Hai, Blacky, hai să alergăm!” Blacky este căluțul imaginar, cel care îl însoțește în toate plimbările pe copil. Mă obsedează această replică. Pornesc calculatorul și încep să scriu.

Pe la începutul lunii septembrie am făcut cunoștință cu ATCA. ATCA este o organizație ce s-a implicat într-un efort generos de luptă împotriva autismului. În cele două centre ale organizației, 139 de copii diagnosticați cu tulburări comportamentale și din spectrul autist sunt ajutați, prin intermediul unei terapii numită ABA, să spargă barierele acestui sindrom și să își construiască un viitor cât mai aproape de normalitate. Am avut șansa să vizitez unul dintre aceste centre, să stau de vorbă cu terapeuți, să asist dintr-un colț al camerei la ședințele de terapie, să fiu martor al acestor lupte zilnice, lupte ce aduc un strop de speranță pentru familiile acestor copii. Am avut șansa să cunosc oameni extraordinari la ATCA, oameni fără de care această luptă cu autismul ar fi infinit mai grea și poate chiar lipsită de speranță. Dar ce legătură este între autism, carbohidrați și ATCA?

Mai sunt 139 de ore până la startul Semimaratonului. E Semimaratonul lor, al celor 139 de copii de la ATCA, 139 de copii diagnosticați cu autism. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru ei? Pentru ei? Cum se măsoară timpul? Cine știe? Poate cineva să pătrundă în această stare a lor, să vadă unde se produce ruptura cu realitatea? Ne poate ajuta cineva? Ne uităm în jur și căutăm un ciot de speranță. Orice, orice care poate face ca lucrurile să se întoarcă, orice care poate face ca acești copii să fie redați înapoi părinților lor. O rază de soare, un gest, o îmbrățișare, o lacrimă scursă. Suntem atât de neajutorați! Poate de acolo, din lumea acea a lor, poate că ei strigă după ajutor. Ne privesc absenți, dar sufletul lor strigă, cheamă îmbrățișarea mamei pe care cu siguranță nu au uitat-o. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru părinții lor? Pentru părinții lor cum se scurge acest timp atât de nemilos?

Unu, doi, trei… pașii se înșiră ca niște bătăi de inimă așezându-se într-o buclă de așteptare la marginea pieptului… patruzeci și opt, patruzeci și nouă, cincizeci de zbateri ale brațelor în dezmierdări cu aerul într-un tango accelerat până la limita contopirii… nouăzeci și opt, nouăzeci și nouă, o sută de respirații prelinse în cuvinte de îmbărbătare pe buzele uscate de efort…. o sută treizeci și șapte, o sută treizeci și opt, o sută treizeci și nouă de minute smulse dintr-un cotidian indiferent și dăruite unor suflete inocente ce își poartă zâmbetele captive într-o altă lume.

“Atenție se închid ușile, urmează stația…”, cu o ușoară oboseală în gesturi mă uit la ceas. Minutele aleargă înspre ora 19.00. Mă îndrept spre casă, după o nouă zi de muncă. A mai trecut încă o zi prin mine, printr-un mine ce încearcă să devină din ce în ce mai imun la zgomotul din jur, un mine ce detestă vânzoleala străzii, un mine cu gust de surdă echilibristică printre gânduri. La prima cobor, deși rămân în mine și îmi duc pașii indiferenți printre ceilalți trecători. Sunt minute când schimb trotuare, când gesturi absente smulg câte o bucățică de frunză ieșită în cale, apoi o mototolesc între degete și o aruncă în grădină ca pe un vis interzis.

Translate »