Călcând pe frunze coapte-n aşteptare,
Prin suflet ni se scurg ades tristeţi,
Simţim durerile copacului ce moare,
Şi cântul inutil al greierilor beţi!
Uitaţi, închidem ochii gândurilor noastre,
Şi orbi ne rătăcim singurătatea pe alei,
Ne-nfigem resemnaţi la margine de astre,
Din palme-ncep să ni se scurgă clei!
Orbind, tăcuţi, cu suflete-mpietrite şi uscate,
Ne legănăm în ierni ce ne cuprind oftând,
Reminiscenţe ne mai bântuie-n petale presărate,
Din primăveri trecute ce nu mai vin curând!
Nu bănuim că după colţ aşteaptă
un gând cu primăvara-n el zâmbind.
Ca vântul se strecoară cu paşii moi, foşnind,
şi ne-o-nfrunzi cărarea de-acum atât de coaptă.
Mă simt atat de prezenta in cuvintele tale, de parcă le-as fi scris eu. Numai bine, Adrian!
Îţi mulţumesc, Adriana!
Nu bănuim că după colţ aşteaptă
un gând cu primăvara-n el zâmbind.
Ca vântul se strecoară cu paşii moi, foşnind,
şi ne-o-nfrunzi cărarea de-acum atât de coaptă.
Să ne desfacem degetele în vânt şi să aşteptăm un gând cu primăvară…
Pingback: Viata, scrisul şi lumea mare | Iubesc Viaţa