Te-mpinge lumea hâdă înspre iarnă,
Nimic nu te mai scapă de la-ngheţ,
Şi chiar de ţi-au înfipt în suflet ţurţuri,
Zâmbeşte cu dispreţ!
Nimic nu îi excită mai retoric,
Decât să-ţi simtă eul hohotind,
Şi chiar dacă ţi-au smuls speranţă cu speranţă,
Să nu te vadă nimeni suferind!
Privirea lor uscată îţi violează universul,
Tot ce-ai clădit în tine vor sparge cu cinism,
Şi chiar de îţi făcură în jur numai ruine,
Respiră iar lirism!
Şi au trecut cu toţii de pe scenă-n sală,
Ei asta au vrut să fii, actorul solitar,
Şi chiar dacă îşi râd de monologu-ţi sacru,
Continuă căci rolul nu e în zadar!
La ce e bună oare poezia,
Când banul te ridică sau te-azvârle în noroi,
Şi chiar de-ar fi să te mânjească orbii,
Fă o minune din gunoi!
S-ar vinde corbii să îţi piardă măcar un ceas credinţa,
Să-ţi facă din iubire un al doilea iad,
Şi chiar dacă ai faţa arsă de lacrimile îndoielii,
Fie ca harul tău să le transforme-n jad!
Şi trist, şi obosit, mă-ntorc spre Eminescu
Îi murmur doua versuri, totul trece,
“Ci eu în lumea mea mă simt,
Nemuritor şi rece!”
1 Comment
Frumos.. frumos.. frumos! Eu îl ador pe Eminescu ca și poet!