Când soarele şi luna răpesc veşniciei singura lor clipă de amor,
Când umbrele timide se-ntind peste cuvinte,
Când sentimentele se scurg duios ca lava,
Mă doare-n piept un gând, mă arde-un dor în minte!
Şi-atunci… mă hotărăsc să sparg tăcerea,
Dar nu cu vorbe inutile şi comune,
Am să-ţi vorbesc cu sufletul, cu ochii,
Şi-am să mă dărui pân’ la contopire!
Şi-am să-ţi compun un vers sau poate două,
E modul meu discret de-aţi dărui ceva,
Nu vreau în schimb nicio dovadă,
Că ai simţit cumva povara mea!
Şi oboseala mi se lasă grea în cuget,
Şi ochii mi se-nchid de-atâta implorare,
Iar braţele-mi strâng perna drăgăstos,
Dar tu nu-mi vei cunoaşte această disperare!
Şi vreau s-adorm şi uite că mi-e teamă,
Şi nu de nefiinţă sau coşmaruri,
Mi-e teamă doar de-un vis frumos cu tine,
Tu candidă, gingaşă orhidee pierdută printre valuri!
Şi-am adormit şi te-am visat pierdută-n mare,
Şi te-am cules dintre vâltori ciudate,
Te-am odihnit la piept cu stângăcie,
Şi pentru-o clipă, fericită, mi te-ai abandonat cu voluptate!
Şi-am crezut că-n’nebunesc de-atâta fericire,
O clipă mi-a fost frică că am să mă trezesc,
Dar Dumnezeu a îngheţat atunci momentul,
Şi-ai adormit şi tu de-atâta zbucium omenesc!
Şi eu în vis, şi tu în vis cu mine,
Pierdu-ţi într-un covor cu flori ne dăruim,
Nimic în jurul nostru nu contează,
Căci ne iubim… noi ne iubim… noi ne iubim!
Şi-ţi smulg un dor, îmi furi o sărutare,
Şi frunţile se-ating neîncetat,
Iar mâna-mi tremurândă caută o floare,
Pe sânul tău ce freamătă turbat!
Şi îmi iei mâna şi mi-o plimbi pe coapsă,
Şi-ţi laşi pe spate capul cu sălbăticie,
Iar glezna ta îmi mângâie obrazul,
Şi în privire îţi citesc o dulce nebunie!
Şi-ncepe ploia şi o isterie delicată,
Şi tună, fulgeră, şi tremură pământul,
Şi norii se dizolvă în sudoare,
Iubita mea, nu simţi cum suflă vântul!
Şi obosiţi de-atâta cruntă vânătoare,
Privirile le îndreptăm datoare către cer,
O, Doamne, dă-ne în fiecare vis comun,
Şi ploi, şi lacrimi, şi iubiri… mister!
Să nu ne laşi cumva să ne trezim,
Mai ţine-ne un pic, o veşnicie,
Ca pe Adam şi Eva în Eden,
Şi n-o să mai muşcăm din măr, va fi o datorie!
6 Comments
“Nimic în jurul nostru nu contează,
Căci ne iubim… noi ne iubim… noi ne iubim!”
Frumos spus!
Mulţumesc, Radu!
….o veşnicie să fie, Adrian! De iubire pură!
Aşa ar trebui să fie! Mulţumesc, Adriana!
Frumos vis de iubire, iti doresc sa devina realitate…
Îţi mulţumesc, Dor!