Balcic – un colţişor din sufletul nostru

Anul 1912. Pe fondul slăbirii Imperiului Otoman, care tocmai semnase pacea cu Italia în urma înfrângerilor suferite în Tripolitania (Libia) şi în Insulele Dodecaneze (ex. Rodos), se înfiinţează Liga Balcanică. Aceasta era formată din Serbia, Muntenegru, Grecia şi Bulgaria. Era momentul propice ca Balcanii să scoată Imperiul Otoman din Europa, un imperiu poreclit “muribundul” Europei de prin secolul al XVII-lea şi care profitând de inconstanţa marilor puteri rezistase încâ două sute de ani.

Liga Balcanică era puternic încurajată şi susţinută de Rusia Ţaristă, care printr-o politică paravan de susţinere panslavă îşi urmărea cu ardoare visul lui Petru cel Mare, vis de al scoate din Europa pe “muribund” şi de a avea ieşire la Marea Mediterană.

Astfel începe primul război balcanic. Cele patru state balcanice atacă Imperiul Otoman şi în scurt timp acesta ajunge să se apere aproape de linia capitalei Constantinopole (toponimul Istanbul este oficializat în 1923). Imperiul pierde Albania, Epirul, Macedonia şi Tracia. Cea mai avantajoasă din acest conflict iese Bulgaria, care ajunge să aibă ieşire la Marea Egee, încorporînd regiunea Tracia şi Estul Macedoniei. Datorită disputelor teritoriale Liga Balcanică se dezintegrează şi se prefigura un conflict în trei: Serbia şi Grecia pe de-o parte, şi Bulgaria de cealaltă parte.

Anul 1913. După terminarea ostilităţilor primului război balcanic în cancelaria de la Bucureşti se vorbea de compensaţii teritoriale, compensaţii care ar fi trebuit calculate în raport cu populaţia de origine română aflată în Peninsula Balcanică în afara graniţelor ţării, şi care fusese eliberată de sub Imperiul Otoman. La Sofia se revendica din teritoriul României, se discuta de Dobrogea până la gurile Dunării. Sub aceste auspicii la Bucureşti se anunţă mobilizare şi trupele române intră în Bulgaria. În câteva săptămâni se pune punct războiului. Bulgaria renuntă la o parte din teritoriile cucerite de la Imperiul Otoman, şi în urma tratatului de la Bucureşti cedează României regiunea numită Cadrilaterul.

Chiar dacă se vor supăra bulgarii, voi folosi în continuare toponimul românesc al localităţilor. Vă reamintesc de Bazargic, Caliacra, Balcic etc. Din 1913 până în 1940 Cadrilaterul a respirat şi a trăit româneşte. Iar Balcic, prin frumuseţea peisajului său, a devenit în câţiva ani o Mecca a pictorilor români. Aici au pictat în perioada interbelică un Tonitza, Pallady, Grigorescu, Ressu, Mutzner, Ghiatza, Pătraşcu şi alţii.

Oraşul este situat într-un loc în care natura e foarte generoasă. Dealuri leneşe coboară şi se înfruptă tăcute din mare. Faleza împrumută albul din spuma mării ce o bântuie. Liniştea din jur îţi construieşte un refugiu căutat. Paşii te îndepărtează agale de “Colţul Liniştit” al Reginei. Laşi în urmă grădinile şi lumina ce şi-a intersectat drumul cu tine. Colo un colţ de minaret apare firesc dinspre uscat. Apoi casele se cocoaţă înapoi spre înălţimi închizând un cerc de culoare.

Chiar dacă l-am meritat sau nu, Balcicul va rămâne întotdeauna un colţişor din sufletul nostru. Chiar dacă bulgarii vor să uite sau nu, Balcicul Reginei Maria le va aminti întotdeauna că pe aici s-a plimbat liber spiritul românului.

O mică istorie a Balcicului…

P.S. La terminarea vacanţei în Bulgaria, am mai trecut odată prin Balcic, încercând să surprind din “mersul” maşinii imagini din oraş. Am căutat cu privirea ceva din picturile interbelice. Am surprins doar acel colţ de minaret pictat de Samuel Mutzner.