Author

Adrian

Browsing

Mă uit plictisit pe fereastră. Câteva frunze ruginii mai rezistă eroic suspendate pe crengile copacilor. Îmi simt plictiseala vibrând ușor, precum frunzele în aerul toamnei târzii. Soarele se dizolvase și se lipise pe umbrele ce zăceau pe asfalt. Pe trotuar doar trecători grăbiți, joaca era captivă în casă. Frigul o gonise de pe străzi și o obliga să-și consume energia între pereți. Dincolo de stradă zăcea părăsit părculețul unde încingeam adevărate partide de fotbal. Trandafiri zgribuliți, adevărați asasini de mingii, străjuiau terenul gol. Frigul din stradă îmi întoarce gândurile în interior. Caietele împrăștiate pe birou îmi provoacă o grimasă. Lecțiile așteptau să fie terminate.

Timpul se scurge nemilos către un final știut numai de el. Secundele bat agitate în jur. Le aud cum suflă speriate, cum respiră muribunde în lumini obscure, pulsații efemere ce se sting. Gust din bătaia lor și le simt trăirile, le simt bucuria trecerii. Le simt dorința de a ocupa spațiul și de a fi veșnice, chiar dacă frica este ceea ce rămâne în final pe buzele mele. Se lipesc unele de altele și se prind în forme, ca niște umbre ce nu vor să plece, umbre ce vor să spargă destinul și să dăinuie peste gânduri. Se întind peste mine, s-au smuls răzvrătite din scurgerea timpului și se strâng în jurul meu din ce în ce mai multe, din ce în ce mai multe umbre. Mă las învăluit!

Continuare la “O spargere care nu a reușit!

Un hohot de râs mă smulge din griul frigiderului și fug impacientat către fereastră. Auzisem odată că ăștia care sar pe fereastră, înainte să se izbească de pământ încep să râdă în hohote. S-o fi izbit de pământ?… mă întreb înspăimântat. Nu mai apuc să îmi răspund la întrebare. Hohotul de râs îmi mișcase fereastra cu 30 de grade, aceasta făcuse o voltă în râs ca vela unui vas aflat în furtună, iar vela, pardon!, fereastra se proptise direct în fruntea mea. Niște coarne imense apar de undeva, de jos, de sub fereastra mea, și încep să arunce artificii spre mine. O flacără mică mă pișcă de nas și simt cum firul se pierde. Reni!… Reni???… și întunericul se lasă peste mine!

Mă strâng ușor de frig. Încerc să îmi schimb poziția, apoi mă încolăcesc ca un motan ce nu și-a terminat somnul. Trag pilota mai bine pe mine. Degeaba. E frig în continuare. Simt ca un curent de aer rece ce zburdă prin cameră. Scot nasul de sub pilotă și cu ochii cârpiți de somn mă uit spre geam. E întuneric. Oare cât o fi ceasul? Privirea se mută prin cameră și coboară ușor, adormită, coboară în ritm de pleoape grele spre vârful brăduțului. Zăbovește o fracțiune de secundă pe un ac rămas pe vârf, o altă secundă pe stea și se pregătește să se întoarcă sub pilotă. În momentul desprinderii, vârful de brad oscilează ușor, ca o adiere de vânt. Zâmbesc amuzat. Ce privire împiedicată am! Uf! Ce frig e totuși! Și iar vârful de brad oscilează ca sub adierea unei pale de vânt. Câteva globuri ici colo se mișcă și ele abia perceptibil. Ce se întâmplă aici? Mă gândesc iritat că cineva din casă mi-o fi deschis vreun geam și l-a lăsat așa. Împing nervos pilota cu piciorul și dau să mă întorc pe partea cealaltă, cu privirile spre ușă. Un fâșâit aproape imperceptibil mă oprește la jumătatea gestului. Rămân stană de piatră într-o poziție nefirească și îmi arunc privirea spre zona de unde fâșâitul se stinge cu mici ecouri, parcă seamănă a chicoteli înfundate.

36518Update: 21.02.2018

Emoțiile examenului de admitere trecuseră. Purtam în suflet cu mândrie satisfacția atingerii obiectivului propus. Al obiectivului ei! Și-l stabilise singură și își construise fiecare pas cu atâta muncă, cu atâta inteligență și responsabilitate. A intrat acolo unde și-a dorit, unde a visat în fiecare secundă a clasei a VIII-a, la clasa de “mate-info bilingv” de la Colegiul Național Sfântul Sava. Ne bucuram relaxați de ultima parte a verii și, de multe ori, în conversațiile noastre ne întorceam cu gândul către Școala 195, școală pe care o absolvise cu puțin timp în urmă. Într-un astfel de moment am întrebat-o pe Karla: “Acum, privind în urmă, după cei opt ani petrecuți la 195, când tu cunoști majoritatea profesorilor și învățătorilor, le cunoști stilul de lucru, cerințele, așteptările, efortul pe care vor și pot să îl depună în munca cu proprii elevi, știința și metodele, pe cine ai vrea să ai învățătoare dacă ai fi iar la început de școală?”. Răspunsul Karlei a fost rapid și categoric: “Tot pe Doamna Alina Dințică!”

Era o dimineață superbă de decembrie, cel puțin așa o percepeam eu. Coborâsem în stradă și totul în jur mirosea a iarnă, a iarnă așteptată cu sufletul plin, cu ochii sclipitori, cu pieptul fremătând a emoții primite și dăruite. Ridicam privirea spre cer și așteptam să văd cum se scutură, cum fulgi mari, jucăuși, mă vor acoperi ca într-un dans subtil al naturii, căutând împlinire pe buzele mele. Respirația se grăbea în fuioare ce păreau că alintă întreaga stradă a bucuriei mele.

Știu!… Știu că aerul nu este suficient de rarefiat pentru a păstra cuvintele nealterate. Se zbat înfrigurate încercând să se înalțe, să atingă zborul gândurilor ce nu pot fi înlănțuite. Își deschid înțelesurile cu aceeași candoare de copil neștiutor și plonjează de pe buze încremenite. Uneori zborul li se oprește pe marginea privirilor și acolo se amestecă cu fulgerări scăpate de pe retină, născând câmpuri pline de culori ce unduiesc prin aerul impur, neștiind de  vremelnicia lor. Alteori se prăbușesc printre bătăi de inimă, sărmane neșoptite dorințe ce rătăcesc prin camere prea pline.

O ultimă rază de soare se strecura pe furiș printre frunzele jucăușe și desena stângaci pe un colț de fereastră. Pe perete, un alb nedorit se întindea vâscos și murdar doborând verdele nesigur de sub pași întârziați. Din toate direcțiile se strângeau urme și se pierdeau într-o pată de timp. Timpul se pulveriza în picături de sudoare și transforma aerul într-un spațiu crud, într-o capsulă ce frânge gesturi și soarbe rămășițe de licăriri. O umbră căzută în agonie, o umbră se zbate înfiptă în strigătul ce izbește pereții.

Mi-am simțit ploapele tresărind apoi tot corpul crispându-se nervos. O lumină orbitoare mă invadează într-un mod neplăcut, nimic din starea de imponderabilitate pe care o povestesc cei care au trecut prin experiențe traumatizante. Mai degrabă pare o lumină vârâtă în ochi de niște forțe ostile. Gândurile nu trec mai departe pentru că în secunda următoare o voce teribil de enervantă mă scoate din amprenta propriului corp. Cuvinte neînțelese îmi explodează în creier. Îmi trec în revistă starea și nu știu de unde vine această agresiune. Nu este din mine! Vine de undeva din exterior, din afara eului meu.

Continuarea articolului “Drumeţ prin Carpaţi – Făgăraş după 24 de ani“…

M-am băgat în sacul de dormit şi las oboseala să mă cuprindă pe de-a întregul. E o oboseală dulce ce îmi zgândăre senzaţiile trăite azi. În câteva minute retrăiesc parcursul de la Bâlea la Podragu. Încâlzirea făcută până în Şaua Capra, Lacul Capra, reîntâlnirea cu potecile Făgăraşului, satisfacţia traversării pasajului “La trei paşi de moarte”, creasta Făgăraşului, Creasta Dragonului, cum a denumit-o Adrian, Vf. Mircii, priviri aprinse aruncate către trapezul Viştea-Moldoveanu, Lacul Podu Giurgiului, Şaua Podragu şi coborârea la Cabană, cu oboseala cuibărită în umeri, cu degetele de la picioare zvâcnind revoltate, cu buzele uscate şi avide după un ceai cu lămâie şi cu paşi legănaţi căutând firul ierbii. Îmi zâmbesc somnoros caldelor imagini şi pleoapele se lasă ca un mecanism ce nu mai poate fi oprit.

Rucsacul era în mare parte pregătit din seara trecută. Rămăseseră de băgat doar accesoriile şi alimentele pe care le luam la noi. Încă două ore şi plecăm spre Făgăraş. Şi eu… şi K suntem nerăbdători să plecăm spre munte. De anul trecut suntem cu gândul la această tură. Nu e un traseu uşor iar K are ceva emoţii. Sunt convins că se va descurca, voi fi umbra ei şi îi voi supraveghea orice mişcare. În plus, ştiu că nu va da un singur pas înapoi indiferent cât îi va fi de greu, mai ales cu mine alături de ea. Pentru mine este o reîntoarcere în creasta Făgăraşului după 24 de ani.

Continuarea articolului ““Prima zi a restului vieţii mele!” începută la Cetatea Poienari”…

În parbrizul maşinii apare Troiţa. Parcăm pe una din laturile acului de păr, ne punem rucsacele în spate şi intrăm în pădure. Ne strecurăm printre tufe şi copaci urcând uşor pe o potecă. În stânga noastră, jos, se vede albia văii. “Eşti sigur că pe aici este traseul?”, mă întreabă K. “Ăsta este traseul.” “De unde ştii? Nu văd niciun marcaj!”, insistă K. “Trebuie să coborâm în albia văii şi să mergem de-a lungul ei, astfel vom intra în Canion. Probabil că marcajul îl vom întâlni în albia văii.” După câteva minute de mers prin pădure coborâm în albia Văii lui Stan. La câţiva zeci de metri în faţa noastră vedem marcajul traseului.

– O luaţi către baraj, sunt trei kilometri şi ceva de aici, de la Cetatea Poienari, veţi ajunge la o curbă în ac de păr, cum aţi făcut dreapta găsiţi un loc de parcare. Pe partea stângă este o troiţă şi de acolo începe traseul marcat cu punct roşu către Canion, către Valea lui Stan. Traseul a fost reamenajat cu scări şi cabluri, totul pentru siguranţa turiştilor… ne explică unul din supraveghetorii de la Poienari.

Urmează întrebarea clasică. Vrem să ştim cât timp ne va lua parcurgerea întregului traseu. Traseul porneşte din acel punct situat la doi kilometri sud de Barajul Vidraru şi se termină în drumul forestier, pe marginea lacului, la aproximativ un kilometru şi jumătate de baraj.

– Între patru şi cinci ore, cu tot cu pozat şi filmat. Nu e cazul dvs…. ne răspunde omul de la Poienari.

Translate »