O incursiune in sistemul educațional din SUA – Biologia era de departe cea mai iubită oră din program pentru toți elevii liceului meu american. Eram toți întâmpinați la intrare de către doamna profesoară care ne făcea cu mâna și ne arunca în brațe teancuri de foi. Fiecare pagină ascundea un alt proiect, un alt experiment de laborator, o altă noțiune de cultură generală acumulată. În cele din urmă am realizat că, deși biologia din America nu mi-a oferit cea mai mare cantitate de informații (căci am afirmat, tare și răspicat, că matematica a jucat pentru mine acel rol), este materia care mi-a influențat în cea mai mare măsură fizionomia sufletească. M-a făcut să realizez ce înseamnă să fii om de știință și, mai mult decât atât, m-a pregătit pentru această carieră.
O incursiune in sistemul educațional din SUA – Luna august, cu un an înainte, catalogul de cursuri oferite de liceul Timberline şi degetul meu alunecând pe foaia plină de emoţii şi mistere pentru a mă opri tresărind la fiecare dintre cursurile care îmi atrăgeau atenţia. M-am oprit de zeci de ori, o dată la Geologie, altă dată la Astronomie sau Robotică, însă am trecut ca peste un spaţiu vid de un titlu neînţeles de mine, căruia nu i-am atribuit niciun fel de importanţă: “Statistică – curs avansat”. Acesta a fost primul meu contact cu marea pasiune a sistemului de învățământ american pentru statistică.
“It’s five o’clock
and I walk through the empty streets
thoughts fill my head
but then still
no one speaks to me
my mind takes me back
to…”, parcă inconștient îl fredonez pe Demis Roussos. Aerul rece al dimineții ateniene mă înfioară. Privesc la ceas, la dragul meu ceas. E ora 05:42 am. De câteva secunde am ieșit din Hotelul Epidavros. Atena încă doarme. E o dimineață de duminică în care oamenii normali își savurează ultimele cadre ale viselor. O ureche atentă simte un zumzet neclar al străzii. E ceva acolo, pe străzi, mărșăluind în tăcere. Cnemide nemetalice se mișcă singuratice spre un punct comun. Spre unul dintre punctele comune. Spre gura de metrou de la Piața Omonia… “… to my first Marathon”, s-au schimbat firesc versurile lui Demis. Simt aceeași încărcare și emoție ca în urmă cu doi ani, când am alergat în primul meu Maraton. Atunci eram singur, neverosimil de singur. Pașii mei păreau rătăcirea unui nebun scăpat pe alei. Al cărui singur gând este doar să își numere secundele sincronizate cu speriate bătăi de inimă. Acum nu mai sunt singur. Am lângă mine prieteni dragi. Deja aparțin unei lumi. Până și familia face eforturi să înțeleagă zbuciumul brațelor… O privire ruptă din vis și atrasă spre fereastră nu are cum să nu observe ființe ciudate ce se duc către un punct comun. Acolo se strâng ca în niște corpuri de armate. Ca niște falange. Sunt adevărate Falange ale Păcii.
Aveam unsprezece ani când mă bucuram de primul Campionat Mondial de Fotbal văzut la TV. Tribunele argentiniene erau incredibile. Părea că un munte cufundat într-un cer acoperit de nori se prăbușește la colțul ierbii. Se prăbușește sufocând cu dragostea lui pionii nebuni ce își dispută o bucățică jucăușă rătăcită printre fire. Acel tablou impresionant era suficient ca să înflăcăreze mintea unui puști. M-am visat la marginea terenului, verificându-mi încă o dată strânsoarea șireturilor, ridicându-mi jambierele, smulgând câteva fire de iarbă și ascunzându-le la piept în tricou, acolo unde inima bubuia în așteptarea momentului. M-am visat jonglând cu mingea spre deliciul tribunelor, alergând cu ea legată de glezna stângă și hipnotizată de dansul picioarelor zburând proiectată într-o acoladă perfectă spre poarta adversă, mușcând jucăușă din bară și culcându-se cuminte în ochiurile plasei. Am visat acea emoție a golului, cu sprintul către tribune, cu saltul bucuriei spre cer, cu brațul drept despicând aerul. Și am văzut tribuna prăbușindu-se, prăbușindu-se hulpavă către gesturile mele, apoi ridicându-se ca niște aripi imense și purtându-mă în zbor. Și am zburat, adesea am zburat.
Noiembrie. Poveste de toamnă. Modernă. Cu prințesa plecată peste ocean cu o bursă școlară. Cu Feți Frumoși aflați în ultimul an de liceu (seniori). Cu Zmei camuflați pe asimptote așteptând momentul în care vor putea devora din numerele lui Fibonacci. Cu bătrânul tată ghemuit de dor în fotoliul de la fereastră, așteptând înfrigurat ca orologiul să sune de miezul nopții la București, și de ora 14.00 în Olympia, ora ieșirii de la cursuri. Cu cerul inundat de stele pregătind să deschidă canalul de comunicare între cele două lumi, între tată și fiică. Și telefonul începe să bipăie. Mesajele curg. Bătrânul tată butonează emoționat și le citește. Cu ochii mari, plini de uimire. “Nu pot să cred! Tremur de fericire. M-am îndrăgostit! De abia aștept să ajung acasă să…” Stop! Ce se întâmplă? Proverbul nu are nicio treabă aici. Nici o secundă nu mi-a fost frică de acest moment. Nu la ea. Și atunci? Să îi fi furat mințile vreun adolescent american? Camera începe să se învârtă cu mine. “… lucrez la Analiză Matematică. M-am îndrăgostit de Matematică!!!” Cum? De Matematică! Și îngrijorarea se șterse de pe chipul bătrânului ei tată. S-a îndrăgostit de Zmeu!!!
“Cum m-am îndrăgostit de matematică” de Karla Manea
“Ar fi fost trist ca fizionomia mea sufletească să rămână neschimbată după cinci luni în care am trăit într-o altă societate, în esenţă atât de asemănătoare cu cea românească şi totuşi atât de diferită. Am venit în America sperând ca experienţa sistemului de învăţământ de aici să fie o frumoasă adiţie la temelia construită de cel românesc. Adiţia pe care o aşteptam eu a devenit o a doua temelie, la fel de puternică şi coerentă ca şi prima. Da, am descoperit matematica şi da, vreau să continui să o descopăr.”
Alerg. În ultimii ani am tot alergat. Am învățat să alerg. Iubesc să alerg. Iubesc starea de libertate pe care mi-o oferă timpul petrecut cu mine… alergând. Alergând am învățat să mă iubesc, pe mine, cel pe care îl certam când zăbovea mai mult cu privirea alunecată peste stropi de rouă. Îmi plac secundele numărate pe care mi le atârn de glezne în serile pustii pe aleile parcului. Jocul gândurilor ce se topește într-o sarabandă de emoții. Îmi place dialogul ce se naște în propriul meu trup. Mecanismul care se reglează topind kilometri sub pași. Aceeași pași care își regăsesc urmele, pe alei, umplute cu stropi de transpirație scurse de pe șuvițe. Pași care urmăresc geometria brațelor, căutând momentul când palmele se așază mulțumite zvâcnind la marginea genunchilor. Alerg. Iubesc să alerg.
Alerg. Alerg pe alei. Alerg printre rânduri. Alerg printre gesturi. Alerg printre amintiri. Alerg numai în curse desenate din bătăile inimii… Să vină Cursa 51!
La mulți ani, Alergătorule!
Articole asemănătoare:
Cum am ajuns să studiez în SUA?
În luna aprilie a anului 2017 am dat lovitura. Printr-un singur telefon de câteva zeci de secunde, am aflat că am devenit bursier FLEX (Future Leaders Exchange Program) și că voi merge în SUA, în Olympia, Washington State, unde voi sta la o familie-gazdă și voi studia la un liceu american pentru un an întreg.
Am ajuns. Aproape… am ajuns. Simt asta! Simt schimbarea din jurul meu. Sunt semne pe care nu le înțeleg pe deplin, dar nici nu pot să le ignor. Mă opresc o secundă. Mă opresc deși aerul mă împinge înainte. De ce oare mă mai opresc? Fiecare oprire e doar o iluzie, o iluzie ce mă aruncă și mai aproape de marginea căderii. Sunt doar propriile mele născociri, sunt minciuni ale gândurilor, sunt pete de culoare ce ard și lasă în urmă găuri ce îmi accelerează cursa. Sunt aritmii ce seduc cu note de Chopin șoptite peste umăr, otrăvuri picurate în suflete obosite de frecvența pașilor. Sunt slăbiciuni coborâte în tremuratul gesturilor, când aleile se îngustează până la îmbrățișarea genunchilor răniți de cuvintele strigate de pe margine. Sunt respirații dintr-o uvertură ce vrea să își ascundă propriul Götterdämmerung.
Se strânge. Se strânge discret strivind aerul între falange și liniile ce desenează bătăi de inimă închipuite. Sunt încă scene ce vibrează în spațiul tot mai firav, neatente la aerul ce devine din ce în ce mai rarefiat. Parcă le văd cum se crispează sufocate, cu mișcările blocate în jumătăți de gesturi, cu tânguiri aproape adormite. Ca un carusel descentrat ce își aruncă propriile visuri, rănind mulțimea ce privește stupefiată la spectacolul dominoului uman. Mai sunt câteva ce se agață disperate în mișcarea implacabilă. Pleacă și se întorc, și iar pleacă, și iar se întorc. Sau e doar o iluzie, doar iluzia mea că încă îmi mai arde în căuș bătăi de inimă culese cândva.
Caietul cu poezii – “Unghiul tăcut”
Caietul cu poezii – “Copilul sufletului”
Sunt singur în sufragerie. În jurul meu s-a făcut liniște. Măriuca doarme de ceva timp. M a plecat și ea la culcare. Am rămas în colțișorul meu preferat din cameră. Răsturnat în fotoliu, cu privirile tangente la cerul așezat spre atriul stâng, butonez relaxat la telefon. Baleiez între aplicațiile preferate, cu gândurile scrutând spre alte zări. Doar scârțâitul ușii mă mai scoate din zborul gândurilor, o mișcare scurtă ca de sistolă lipită între două oftaturi, un mic recul și apariția Fridei. Mai bântuie prin casă în căutări doar de ea știute, pentru ca apoi să mi se urce pe piept torcând și aruncând priviri furișe către ecranul telefonului. După câteva zeci de secunde de așteptare, mă părăsește ofensată și se duce să împingă vreo cutie de pe birou, sau să foșnească vreo pungă rămasă prin cameră. Televizorul curge în dialoguri la care mai ciulesc urechile din când în când. Apoi se stinge. E miezul nopții. L-am setat să se stingă la miezul nopții deși mă culc la acea oră extrem de rar. Intind invariabil mâna întru-un gest reflex spre telecomandă și repornesc televizorul. E ca un gest tipărit în mine, ca o mângâiere a Fridei, ca o împreunare a mâinilor pe frunte pentru domolirea gândurilor mele. E ora la care se desenează parabole din sufletul meu până spre marginea Pacificului, până în Olympia. Sau… și mai organic, se desenează nopți albe până în inima Olympiei.
Caietul cu poezii – “Apusul”
Fac ușoare mișcări de încălzire. Sunt doar câteva reminiscențe ale vremurilor când mă pregăteam de un nou meci pe terenul de fotbal din curtea școlii. În general nu mă încălzesc, pur și simplu dau drumul la alergare. Încălzirea se produce pe primii kilometri alergați. Acum aștept să se activeze gps-ul și să pornesc cronometrul. Brrr! E frig! Și e dimineață. Iar eu nu sunt obișnuit cu mișcarea de dimineață. Sunt un alergător al serii, cu pași apăsați ce pătrund peste orele nopții. Privesc către mâna stângă și apăs pe butonul roșu. Șoseaua este pustie. Comunitatea se ascunde de frig dincolo de ferestre. O pojghiță invizibilă face ca încălțămintea sport să nu aibă aderență. E ca un parchet lustruit pe care Maria mai face câte o alunecare, amintindu-mi că și patinajul are legătură directă cu poarta sufletului, că are locul lui în sufletele noastre.
Privesc la strada care pare uitată în această zonă a orașului. E miezul zilei și aerul zace încremenit de atâta nemișcare. Trotuarele pustii se privesc indiferente. Doar două, trei bucăți de hârtie se zbat neputincioase pe mijlocul drumului. Nu le ajută nimeni. Nici un bombeu de copil distrat, nici vântul cu toanele lui furioase, nici respirația cu tristeți de decembrie a naturii. Tălpile mi s-au oprit într-un echilibru nedorit pe marginea bordurii. Îmi alunecă aproape imperceptibil înainte și înapoi, jucându-se cu gândurile mele, scoțându-le din starea de contemplare. E ca un joc pe marginea căderii. A căderii asumate într-o lume plecată dincolo de simțuri.
Sâmbătă dimineața. Au trecut șase săptămâni de la ultima cursă oficială, Semimaratonul alergat în echipa ATCA. Mă pregătesc de altă cursă. De data aceasta una scurtă, de doar 5 kilometri. Și tot în compania echipei ATCA. E un moment bun să îi reîntâlnesc. Le-am spus un “DA” cu câteva luni în urmă și, de atunci, mă simt legat de ei. Mă simt legat sufletește de tot efortul lor depus în ajutorarea unor copii. De aceea mă bucur tare mult să le fiu alături. Și să aduc un strop de energie în Turnul Speranței pe care, ei, cei din echipa ATCA, îl construiesc în fiecare zi. Echipamentul mă așteaptă pe canapea. Privesc cu drag la fiecare piesă. Sunt ca niște bucăți din mine pe care le scot și le odihnesc pentru câteva zile. Pentru ca apoi să mi le returnez și să zburd pe aleile parcului. Alei ce mi se regăsesc săpate în propriul meu sistem sanguin.
E ora 3 dimineața și nu pot să dorm. Patul îmi pare ca un malaxor ce îmi frământă gândurile. Le frământă încercând să mă cuprindă și pe mine cu totul. Mă obsedează. Această mărturisire mi-a furat somnul și mă zvârcolește în noapte. “Mi s-a vindecat gurița!” Vă puteți imagina o scenă de familie. Într-o grădină. La adăpostul unui nuc bătrân și cu o coroană impresionantă. Tatăl și copilul adăpostiți de picăturile jucăușe ale unei ploi de vară. El, copilul, privește curios cerul printre ramurile copacului. “Tati, crezi că norișorul este supărat și acum plânge?” Sau vă puteți imagina aceeași scenă de familie, dar schimbați decorul. La plimbare pe aleile parcului. “Tati, unde este Blacky?” “E aici între noi, merge cu boticul lângă umărul meu.” “Ah, ce bine, credeam că l-am pierdut. Hai, Blacky, hai să alergăm!” Blacky este căluțul imaginar, cel care îl însoțește în toate plimbările pe copil. Mă obsedează această replică. Pornesc calculatorul și încep să scriu.
Pe la începutul lunii septembrie am făcut cunoștință cu ATCA. ATCA este o organizație ce s-a implicat într-un efort generos de luptă împotriva autismului. În cele două centre ale organizației, 139 de copii diagnosticați cu tulburări comportamentale și din spectrul autist sunt ajutați, prin intermediul unei terapii numită ABA, să spargă barierele acestui sindrom și să își construiască un viitor cât mai aproape de normalitate. Am avut șansa să vizitez unul dintre aceste centre, să stau de vorbă cu terapeuți, să asist dintr-un colț al camerei la ședințele de terapie, să fiu martor al acestor lupte zilnice, lupte ce aduc un strop de speranță pentru familiile acestor copii. Am avut șansa să cunosc oameni extraordinari la ATCA, oameni fără de care această luptă cu autismul ar fi infinit mai grea și poate chiar lipsită de speranță. Dar ce legătură este între autism, carbohidrați și ATCA?
Mai sunt 139 de ore până la startul Semimaratonului. E Semimaratonul lor, al celor 139 de copii de la ATCA, 139 de copii diagnosticați cu autism. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru ei? Pentru ei? Cum se măsoară timpul? Cine știe? Poate cineva să pătrundă în această stare a lor, să vadă unde se produce ruptura cu realitatea? Ne poate ajuta cineva? Ne uităm în jur și căutăm un ciot de speranță. Orice, orice care poate face ca lucrurile să se întoarcă, orice care poate face ca acești copii să fie redați înapoi părinților lor. O rază de soare, un gest, o îmbrățișare, o lacrimă scursă. Suntem atât de neajutorați! Poate de acolo, din lumea acea a lor, poate că ei strigă după ajutor. Ne privesc absenți, dar sufletul lor strigă, cheamă îmbrățișarea mamei pe care cu siguranță nu au uitat-o. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru părinții lor? Pentru părinții lor cum se scurge acest timp atât de nemilos?
Unu, doi, trei… pașii se înșiră ca niște bătăi de inimă așezându-se într-o buclă de așteptare la marginea pieptului… patruzeci și opt, patruzeci și nouă, cincizeci de zbateri ale brațelor în dezmierdări cu aerul într-un tango accelerat până la limita contopirii… nouăzeci și opt, nouăzeci și nouă, o sută de respirații prelinse în cuvinte de îmbărbătare pe buzele uscate de efort…. o sută treizeci și șapte, o sută treizeci și opt, o sută treizeci și nouă de minute smulse dintr-un cotidian indiferent și dăruite unor suflete inocente ce își poartă zâmbetele captive într-o altă lume.
