RSS
 

Ascensiunea

23 Mar

Citit de 2664ori!

Se mişca din ce în ce mai greu. Fiecare pas devenise un chin, era o umbră strivită de oboseală ce îşi muta forma într-o lentoare greu de imaginat. Ceilalţi se mişcau mult mai dezinvolţi, parcă erau într-o joacă. Erau cu câţiva paşi în faţa lui, glumeau, râdeau, cântau. Cum pot să se simtă aşa de bine? Şi el a venit aici pentru a se simţi bine, pentru a se bucura de aerul ăsta minunat. Şi ce are în schimb?  Parcă a luat foc şi se mişcă în reluare. În general nu este dornic de astfel de experienţe, dar… de această dată s-a lăsat antrenat de colegii săi de birou.

Erau de câteva ore pe traseu. La început părea ceva simplu apoi au început să apară problemele. Respiraţia s-a iuţit, paşii au devenit din ce în ce mai nesiguri şi mai lenţi. Umerii s-au tras spre înainte sub greutatea purtată. Ar fi dat orice să fie acum la birou cu un document în faţă. Îi vedea cum se întorc şi cum îi zâmbesc uşor ironic. Se simţea atât de obosit şi nu ştia cât o să mai reziste. Îi venea să se oprească şi să se culce pe iarbă. Închise ochii şi mai făcu un pas. Ce bine era dacă acest pas l-ar fi făcut în propriul dormitor. Trebuia să tragă de el şi să continue. În propriul for interior se prăbuşise şi se ridicase de sute de ori. Indiferent cât de greu îi este, va merge până la capăt. Altfel, luni la birou va fi batjocura tuturor.

Înainte de urcuş s-au oprit câteva minute. Au schimbat impresii, au făcut câteva poze, s-a băut apă şi apoi au pornit. Din acel moment totul se schimbase, parcă era un Atlas şi totul se prăbuşise pe umerii lui. Se târa mai rău ca o focă, era mereu în urma celorlalţi. Urca metru cu metru câteva zeci de secunde apoi se oprea cu respiraţia şuierată şi se legăna de pe un picior pe altul, parcă era un vas ancorat la un doc. Ofta greu şi simţea cum se duce până în genunchi, oftatul. Îl dor toţi muşchii, fiecare bucăţică, îi simte pe toţi.

Orele treceau greu în paşi molatici. Luna apăruse firavă şi părea un far inutil în lumina ce refuza să plece. Vârful se iţi uşor, apoi din ce în ce mai viu şi mai impunător. Ultimii zeci de metri i-a făcut ajutându-se şi de braţe. Oboseala dispăruse şi îi luase locul nerăbdarea. Paşii de final parcă i-a visat. A ajuns în vârf. S-a dus lângă ceilalţi, a închis ochii şi a respirat ameţit. Apoi, liniştit… a deschis încetişor ochii şi priveliştea ce i se aşeza la picioare l-a înmărmurit. Era cel mai frumos colţ de natură văzut vreodată. Şi glasul gâtuit de emoţie s-a împrăştiat în aerul rarefiat: “Vă mulţumesc pentru acest dar minunat!”

P.S. Am început articolul cu gândul la o farsă, dar cuvintele au refuzat asocierea. Aşa că l-am aşezat cuminte aici… de cuvântul farsă e vorba!

 

Ascensiunea

 

 

Poveste scrisă pentru duzina de cuvinte… alte duzine găsiţi şi în tabelul Psipsinei.

 

Alte articole scrise în “duzina de cuvinte”:

 

 


5.00 avg. rating (99% score) - 3 votes
 

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Radu Thor

    23/03/2014 at 21:33

    Greu la deal! Dar dacă spui tu că merită, te cred pe cuvânt! 🙂

     
    • Adrian

      23/03/2014 at 22:23

      Parol! E incomparabil!

       
  2. maya

    24/03/2014 at 08:56

    In așa decor
    imposibil să mai vrei la birou sau în dormitor.
    Parol!

     
    • Adrian

      24/03/2014 at 09:57

      Cu siguranţă! Că nu mai vrei… 🙂

       
  3. dor

    24/03/2014 at 11:38

    Iubirea ta, muntele…. Cand iti mai pui la inercare resursele si urci din nou acolo sus aproape de cer?

     
    • Adrian

      24/03/2014 at 11:47

      Despre munte cu dragoste! Cât de curând, îmi este dor de munte.

       
  4. Adriana

    24/03/2014 at 11:47

    Soţul meu iubeşte muntele, dar nu suficient încât să mergem pe trasee lungi. De multe ori îmi spune că se mulţumeste cu ceea ce vede de pe Postăvarul, din Plaiul Foii sau de pe Caraiman. Se alintă. Mersul pe jos îi place dar are un mod de a nu iubi pericolele ce i se par mai aproape pe cărări abrupte de munte. Acum, facem plimbări dese dar pe drumuri nu tocmai covârşitoare. Nici nu am putea. Avem câini indisciplinaţi care trag de noi pe drum încât chiar devii focă spre sfârşit. De neputinţă.

     
    • Adrian

      25/03/2014 at 21:02

      Fiecare simte muntele într-un anumit mod. Poţi să te bucuri de el contemplându-i crestele sau urcând în creastă! Unul din ţintele de anul acesta este Canionul Şapte Scări. 🙂 , iar cealaltă ţintă este să o duc pe Karla la 2505m pe Vf Omul!

       
      • Adriana

        02/04/2014 at 06:28

        Iar am comentat, iar a dispărut. Spuneam că v-aş putea însoţi la Canion, dar aş vrea să ştiu din timp să o pot chema şi pe Vienela. E unică senzaţia acelui loc.

         
        • Adrian

          02/04/2014 at 09:32

          Ce bucurie îmi faci! Mi-ar face o deosebită plăcere să parcurg, pentru prima dată, Canionul cu tine şi cu Vienela. Sigur vorbim din timp. O iau şi pe Kărluţa cu mine şi poate mai găsim amatori printre prieteni.

           
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: