RSS
 

Alergătorul singuratic… după 23 de ani

28 Nov

Citit de 2387ori!

Aseară am avut chef să cotrobăi prin podul casei şi să respir aerul “stătut” al obiectelor depuse acolo, al amintirilor uitate şi prăfuite. Sunt obiecte ce au fost uitate într-un “muzeu al inocenţei”. Sunt obiecte ce au ascuns în ele bucurii şi tristeţi, momente de euforie şi momente de dezamăgire, gânduri, versuri, cuvinte ce au ars şi au rămas… Am deschis cutia magică iar mâna a atins şi a trecut duios peste agenda cu coperţi albastre. Un suflet întreg se adăposteşte acolo, cu alunecări între zbucium şi tihnă, cu zâmbete şi regrete, uneori captiv din prea multe revolte. Paginile se derulează încet iar cuvintele se regăsesc şi se îmbrăţişează uimite. Oare mai au ele vreun înţeles acum?

alergator26 ianuarie 1990

… Alerg, alerg, alerg, sunt lac de sudoare, inima îmi bate nebuneşte… tâmplele îmi zvâcnesc vulcanic… sângele mi s-a urcat în cap… şi-acum vine o vale, mă opresc o secundă pentru a o privi… fantastic! sunt ca deasupra unei mări fără fund, totul e în ceaţă, de fapt totul este o ceaţă, o ceaţă deasă, deasă ce parcă îmi sfâşie inima… nu se poate! nu poate fi adevărat! de unde atâta ceaţă şi de ce tocmai acum?… aş fi vrut să văd soare, brazi, oameni, case, câini care să mă latre, m-aş fi lăsat bucuros muşcat şi târât de un câine, m-aş fi aruncat nebuneşte într-un tufiş cu mure, aş fi valsat chiar şi cu un copac, m-aş fi târât ca şarpele prin iarba înrourată şi chiar dacă omul mi-ar fi zdrobit capul aş fi murit împăcat cu destinul… dar nu, nimic din toate acestea, doar ceaţă, ceaţă, ceaţă…

… Ah!!!… urlu, mă zvârcolesc, arunc cu mine în suflet şi mă ponegresc, îmi zgârii pieptul făcându-l totul numai o rană şi îngenunchez, împreunându-mi mâinile şi rostind mistic:

“Mi-am smuls inima din piept,
Şi-am dat-o pradă disperării…”

… Sângele amestecat cu lacrimi se scurge în şuvoaie, în valea mea, valea plângerii… totul se transformă în roşu, cerul ia nuanţe roşii, pământul e roşu, până şi lacrimile ce îmi curg nu sunt lacrimi, sunt picături de sânge ce mi-au înecat ochii… şi totul se scurge încet, într-o tăcere sumbră… ah, mi-e frig, mi-e frică, ce se întâmplă cu mine? m-am lăsat doborăt de gânduri, ştiam că aceste gânduri sunt cele care mă vor ucide… “hai, curaj! ridică-te! continuă cursa, aleargă”… hei, dar cine îmi vorbeşte! lăsaţi-mă în pace, ce aveţi cu mine, lăsaţi-mă în pace… “ridică-te şi aleargă, tu eşti făcut să fii alergător, toată viaţa ta va fi o alergătură epuizantă!”… nu, nu, nu, nu vreau să mai alerg singur, m-am săturat… tu, cel ce mă încurajezi, mai dă-mi un tovarăş, măcar să fim doi, ne vom ţine de mână şi ne vom îmbărbăta, astfel calvarul va fi mai îndurător iar la sfârşit – de ce nu? – poate va fi şi un învingător…

…”cu neputinţă, gândul cu care alergi te-a făcut să îţi laşi în urmă prieteni şi iubite, cursa ta e solitară şi poate că nu ar fi trebuit să îţi spun, nu va avea niciun învingător, nu vei rupe cu pieptul nicio panglică, nimeni nu va fi ca să te aclame, iar soarele va fi mohorât şi va arunca săgeţi de mânie ce va căsca în jurul tău numai gropi, iar tu epuizat vei cădea într-una din ele, bineînţeles una măreaţă, plină de fast, pe măsura cursei tale, pământul te va acoperi şi te va odihni până când suflet zbuciumat vei răsări într-o primăvară din zăpadă, plantă ciudată şi frumoasă, planta se va ofili dar tu prin seminţele ei îţi vei lua zborul şi nu purtat de vânt ci împotriva lui întrecând toate vieţuitoarele, până şi aerul care ţi-a dat viaţă, dar istovit vei cădea iar, acolo unde pământul se sfârşeşte şi începe marea pentru a hodini în scoica unei lumi măreţe, ce nebună se va închide să te răpească pentru o veşnicie, ce se va sparge în câteva clipe luând forma unui căluţ de mare, ce aleargă, aleargă, aleargă, dar, vai, ăsta e sfârşitul căluţului ce urlă pentru ultima oară înghiţit de un peşte, iar viaţa îşi urmează cursul până într-o zi când pe masa prietenilor tăi, în fiinţa unui peşte este descoperit un căluţ de mare ce despicat dă la iveală sămânţa unei flori ciudate şi frumoase, iar în corola ei se vede chipul unui alergător de cursă lungă ce a murit cândva, ucis de soarele pe care-l adora, iar prietenii tăi înfometaţi vor smulge petală cu petală lipindu-le şi dându-i viaţă în alergător pentru a alerga în urma lor”…

… ajunge!… ajunge!… nu vreau să mai aud nimic, nimic, vreau doar să alerg în tăcerea mea, lăsaţi-mă să alerg! şi ţip din ce în ce mai slab… lăsaţi-mă să alerg!… vocea mi se frânge dând loc unui tânguit jalnic asemeni gânguritului de clopot… sângele se scurge în tăcere la picioarele unui învingător ce a îngenuncheat să îşi primească martiriul din mâna celor ce au fost învinşi de el… căzut cu capul în mâini, zguduit de adevărul crud, îmi aştept sentinţa… dar, vai! ce a fost asta? viaţa începe să palpite iar în mine, de undeva se aude o muzică divină, aud un pian răzbătând de departe, de undeva din ceaţa aceea deasă… oare ce o fi acolo? oare acolo trebuie să ajung? dar unde, căci nu se vede nimic, totul e ceaţă, numai ceaţă… mă ridic în picioare şi privesc înapoi cu mânie… da! urmăritorii sunt aproape, le simt răsuflarea caldă, le citesc ura din priviri… obosiţi se opresc şi ei pentru un ultim efort… îi las în plata Domnului şi întorc privirea spre ceaţa ce s-a cuibărit şi-n sufletul, în inima şi-n creierul meu… fantastic! dar unde s-a scurs tot sângele acesta, ceaţa ar fi trebuit să fie sângerie, dar nu, nici măcar o picătură din sângele meu nu a pătat această ceaţă… nu se poate! unde e sângele meu? monştrii! mi-au înghiţit şi sângele…

… deodată o lumină se aprinde în creierul meu şi încep să analizez, asta-i bine, înseamnă că încă nu sunt înfrânt, am să continui lupta, am să alerg în continuare, am să construiesc un stadion imens în care voi băga toată lumea şi voi alerga cu el în spate o viaţă întreagă, astfel n-am să mai fiu niciodată singur, ba nu, singur voi fi până voi ajunge acolo jos de unde răsună pianul acela, în sfârşit acum ştiu pentru ce alerg, trebuie să ajung acolo jos în căsuţa cu pianul, dar oare pe unde s-a scurs sângele?… ah, ştiu, acum ştiu, aceea nu este o ceaţă ci trebuie să fie nori şi sângele probabil s-a scurs jos… nu! nu! blestem! dacă sângele mi-a înghiţit căsuţa!… de jos, ca un răspuns, un pian tremurat picură cu fiecare notă un dram de slabiciune în sufletul meu, ciudat, ce ciudat mă simt, picioarele îmi tremură şi nu mă mai ascultă, acum v-aţi găsit neghioabelor!… alergaţi, coborâţi acolo, acolo vă aşteaptă… dar oare ce-i acolo! ce poate fi acolo de mă tulbură într-atât! oare asta e ceea ce caut eu? oare acolo vroiam să ajung?… ah, muzica asta, muzica asta, aş vrea să îmi bag asemeni lui Ulise ceară în urechi, dar de ce să-mi bag ceară în urechi? vreau să ascult tot, vrea să mă înfior, chiar dacă-ar fi să mor, aş muri beat de… beat de ce… care este acest cuvânt, spuneţi-mi, unde e? vreau să-l găsesc, şi am să-l găsesc de-ar fi să răscolesc o lume întreagă… aud pianul, mă cheamă, da, da, mă cheamă, e suprema lui chemare, de n-am să mă duc ar muri de durere, şi de ar fi să nu găsesc acolo ce vreau, asemeni lui Păunescu am să-l învăţ să moară, să moară demn cu cheia sol pe piept, iar mâinile însângerate de morală ucigaşă îşi vor privi durerea faptei în oglindă… şi din oglindă în oglindă toate pianele vor trebui să moară învăluite în mi bemol ca într-o ultimă rugăciune…

… iar, iar gânduri sumbre, curaj, capul sus, trompeţii să cânte, să răsune marşul victoriei din Aida, sergent sunt gata, sună adunarea… alergător drepţi… cu cântec, înainteeeee, marşşşşşş!…

… aaaaah, ajutooooor!!!… ba nu, nu am nevoie de ajutor, am să mă descurc singur şi de data aceasta… pasul sigur al alergătorului ce cobora să îşi găsească…. ceea ce vroia să îşi găsească, se aşezase greşit, iar el, alergătorul, se lăsase înghiţit de vid în drum spre… ceea ce căuta…

 


 

Agenda cu coperţi albastre se închide cu gesturi de odinioară, cu mişcări renăscute, cu senzaţii ce parcă nu au stat ascunse nici măcar o trecere de nor pe spaţiul dintre frunte şi cer, se închide peste cuvinte ce nu mai au loc între coperţile ei. Oare mai au ele vreun înţeles acum?

P.S. Nu ciuruiţi cuvintele scrie de un alergător singuratic!… alergătorul era un adolescent cu suflet de copil şi cu gesturi ascunse printre cuvinte…

 

Sursa Foto

5.00 avg. rating (99% score) - 1 vote
 
16 Comments

Posted in Ciornă

 

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Radu Thor

    29/11/2013 at 08:01

    Ceva parca suna cunoscut! Nu demult cineva ma batea la cap sa-mi deschid caietul albastru. 🙂
    Acum daca tot ai inceput… continua! 🙂

     
    • Adrian

      29/11/2013 at 10:11

      Al tău albastru, al meu albastru! Al meu a stat întredeschis tot timpul! Şi mi-a alimentat prezentul cu emoţii de adolescent! 🙂

       
  2. Lili

    29/11/2013 at 09:13

    Buna Adi,

    Am revenit si ma bucur de ceea ce scrii.

    Viata este o continua alergare. Dupa mine, totul este sa alergi privind in jur, pentru a te bucura de ceea ce ti se intampla. Alergam spre ceva. Intotdeauna avem obiective dar cred ca trebuie sa ne bucuram de fiecare pas pe care il facem in aceasta cursa.

    Imi place sa cred ca ceea ce ai scris la PS este la timpul prezent si nu la trecut.

    Ne nastem ca niste ingeri ( mi-am dat seama de asta cand mi s-au nascut proprii mei copii ). Viata incepe sa ne murdareasca putin cate putin. De noi depinde sa ne parstram frumusetea ingerilor.

    Lili

     
    • Adrian

      29/11/2013 at 10:15

      Bună Lili, mă bucur că ai revenit. Am nevoie de încurajări în această perioadă! 🙂
      Alergătorul meu nu e departe de acele vremuri. Acum e un adult cu privirea de adolescent, cu suflet de copil şi cu gesturi ascunse printre cuvinte!

       
  3. Mihaela Dămăceanu

    29/11/2013 at 13:11

    Beat de viaţă, Adrian! De drumul ei! Şi atât!
    Fiecare dintre noi are sau a avut momente în care a simţit ceea ce ai spus în jurnal. Doar că tu eşti foarte talentat1 Eu nu pot să scriu aşa frumos ca voi!
    Ai toată admiraţia mea, pentru drumul de până aici şi ştiu de-acuma, că şi pentru drumul ce va urma.
    Tu îţi ştii valoarea şi mai suntem şi noi ceilalţi pe-aici, care o ştim. Şi cei din viaţa reală, de asemenea ştiu!
    Ne-ar plăcea mereu numai rezultate de vârf, dar nu le putem avea mereu. Suntem pe o sinusoidă, urcăm coborâm, picăm, ne ridicăm, ne mai odihnim, şi continuăm. Eu, nu mai departe de aseară, eram pe minimul curbei, dar azi mă trezesc. Şi continuăm!
    La 20 de ani, ardem de dragoste şi pentru dragoste, la 40 ardem pentru altele, dar ardem până la final, adultule, “cu privirea de adolescent”!

     
    • Adrian

      29/11/2013 at 16:36

      Beat de toate senzaţiile pe care le descopeream… Îţi doresc un vârf de sinusoidă care să te ţinâ de acum şi tot anul 2014 (şi când cobori să o faci doar pentru 10 zile). Îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase.

       
  4. dordefemeie

    29/11/2013 at 20:37

    Intradevar toti am avut sau avem astfel de trairi, dar numai tu cu talentul tau poti sa alegi cuvintele potrivite pentru a le descrie. Foarte frumos si emotionant. Caietul albastru e plin de comori, merita scoase la iveala.

     
    • roxana manea

      29/11/2013 at 23:12

      nu stiu..poate distanta sau lipsa de comunicare ma face sa cred ca nu te cunosc.stiam ca ai talent dar nu stiam ca scrii asa de frumos,ma impresionezi pe zi ce trece.Alergatorul singuratic ,imi place titlul.viata este o adevarata competitie ,toti alergam pt ceva anume asa ca fiecare dintre noi este un alergator singuratic.Scuza-ma draga Lili dar nu viata ne murdareste ci noi o murdarim ,deoarece noi o facem asa cum vrem , mai frumoasa ,mai fericita sau,,,,

       
      • Adrian

        30/11/2013 at 00:39

        Nici eu nu m-am mai cunoscut la un moment dat, mă pierdusem şi nu mă mai găseam! 🙂
        În ultimul timp am dat de o urmă şi încet, încet m-am regăsit. Ce bucurie îmi faci cu trecerea ta pe aici!
        Ai dreptate! Viaţa noi o facem aşa cum vrem, ştim, putem…

         
    • Adrian

      30/11/2013 at 00:46

      Îţi mulţumesc, dragă Dor! Caietul albastru este al lui Radu. La mine este o agendă cu coperţi albastre. 🙂
      Sunt prea multe bucăţi de suflet în această agendă, din ea iese doar câte puţin…

       
  5. Antonela

    30/11/2013 at 00:19

    Câtă zbatere! “… arunc cu mine în suflet şi mă ponegresc”, “Mi-am smuls inima din piept, / Şi-am dat-o pradă disperării…” Cât urlet! Grele cuvinte pentru un tânăr, grea apăsare, sumbră alergare. O pendulare shakespeariană, un chin între a fi şi a nu fi. Ce gânduri, tinere! Răscolitoare!

     
    • Adrian

      30/11/2013 at 00:59

      Nu era chiar un chin. Hai să ne oprim la zbatere. 🙂 Era o zbatere plină de voluptate. O voluptate a singurătăţii, cum îi spuneam pe vremea aceea.
      Îţi mulţumesc, Antonela!

       
  6. Vienela

    30/11/2013 at 15:42

    Adrian, tu lasi omul fara cuvinte! De-ar avea toti taria alergatorului tau, de-ar putea auzi glasul care incurajeaza si da impulsul necesar, de-ar putea… De-am putea asterne in cuvinte, cu tot atata lejeritate, ceea ce ai scos tu din podul amintirilor, al comorilor de ganduri!

     
    • Adrian

      30/11/2013 at 23:19

      Îţi mulţumesc frumos, Vienela! Radu şi-a deschis caietul albastru, eu agenda albastră. Prin podul tău cu amintiri găsim vreun caieţel roz?

       
  7. Alma Nahe

    30/11/2013 at 18:14

    Așa sunt doar alergătorii de cursă lungă…mi-ar plăcea să știu că adolescentul care alerga așa, e un matur la fel de încrezător. Firește, s-au înmulțit și obstacolele, dar și abordarea bănuiesc că e diferită. Un tânăr aleargă altfel, e de neoprit, dar un om matur știe sau ar trebui să știe și când e de oprit… 🙂

     
    • Adrian

      30/11/2013 at 23:43

      Alma, un alergător de cursă lungă nu se încadrează musai în şabloane! De multe ori poate fi chiar un rebel indiferent de vârstă. O fi bine? O fi rău? 🙂

       
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: