Avea drumul ei bine cunoscut. Fusese stabilit cu mult timp înainte şi nu avea de gând să se abată de la ceea ce îi fusese dat. Îşi luase bucata de lemn în spinare, îşi protejase ochii cu povara demnităţii, îşi zăvorâse un colţişor din suflet, un colţişor unde îşi promisese să nu mai intre niciodată şi o pornise pe drumul fără sfârşit. Parcurgea acest drum cu hotărârea şi resemnarea unui osândit ce îşi acceptase soarta. Nu o mişcau din drumul ei nicio şoaptă a naturii, nicio adiere de vânt, nici măcar fulgerele furtunilor sufleteşti.
Gândurile mi se întorc cu opt ani în urmă… Suntem în 17 Septembrie 2007. Prima zi de şcoală. Prima zi de şcoală a fetiţei mele. Amândoi… ţinându-ne de mână ne-am oprit câteva secunde la porţile şcolii. Inimile noastre bat sincron şi cu aceeaşi emoţie ce ne învăluie. Nu ştiu dacă eu îi strâng mâna aşa de tare sau ea o strânge pe a mea. Mă uit spre Karla. Nu plânge! Dar îi simt lacrimile suspendate undeva între gânduri şi priviri. Îi trimit un zâmbet de încurajare şi încerc să iau din frământările ei, să le amestec cu cele din mine. O privesc adânc în ochi şi împreună păşim pe poarta şcolii. Păşim într-o nouă etapă, într-o nouă lume, un laborator din care ea va ieşi cu aripile larg deschise şi gata de zbor spre propria-i devenire!
