Poezia “Şoapte”
Nu ştiu cum au trecut atâţia ani fără să reuşesc să bat cu piciorul Canionul Şapte Scări. Aproape de Bucureşti, acces uşor dinspre DN, prea aproape de lumea civilizată după cum spunea o bloggeriţă din Braşov, un drum până acolo tocmai bun pentru octogenari. Am fost de atâtea ori prin Bucegi şi Baiului, la doar doi paşi de Piatra Mare, fără să ajung să îl cunosc. Poate pentru că am privit întotdeauna Piatra Mare ca un tot şi am vrut să îl fac dintr-o singură lovitură, cu tot cu Şapte Scări, Cabană, Vârf şi Cascada Tamina. De fapt, Tamina este cea care mi-a atras atenţia prima dată.
Trecuseră zeci, sute, mii de ani… cine le mai ştia numărul! Trecuseră anotimpuri după anotimpuri de când paşii mei se plimbau rătăciţi prin locuri neştiute, prin spaţii indiferente, pe sub un cer adormit într-un veşnic gol. Nimic nu clipea pe cerul amorţit de atâta indiferenţă. Orice ar fi încercat să pulseze era imediat înghiţit de un întuneric stăpân peste tot. O linişte greu de suportat, o linişte şi mai greu de înţeles răspundea cerului. Totul în jur era încremenit într-o aşteptare fără speranţă.
Mai aveam doar două zile până când revista trebuia să fie gata. Promisesem un interviu cu un scriitor. Îmi schiţasem deja un set de întrebări. Aş fi vrut să găsesc ceva mai deosebit, să pun întrebări speciale, fără clişee. Eram nemulţumită dar nu reuşeam să scot mai mult din mine. În plus, mai aveam o problemă de rezolvat. Nu ştiam cui voi reuşi să îi iau acest interviu. Avusesem câteva promisiuni dar nu se concretizase nimic. Preferatul meu era scriitorul I.A. Tot încercasem să îl abordez dar nu îl găseam niciodată. Aflasem în ultima clipă că, în fiecare zi îşi petrece ore în şir prin parc. Putea fi găsit în Parcul Cişmigiu. Eram hotărâtă ca în ziua următoare să bântui ca o fantomă Cişmigiul în căutarea lui. Eram blindată cu răbdare multă, cu pacheţele de mâncare şi carneţelul magic.
Acum un an, cam pe timpul acesta, eram în parcul IOR cu Măriuca. Ea se plimba cu bicicleta iar eu o supravegheam. La un moment dat a văzut o fetiţă mai mică decât ea care se plimba cu bicicleta fără roţi ajutătoare cum aveam noi. Ambiţionată, Măriuca a venit la mine şi mi-a spus că vrea şi ea să înveţe să meargă pe două roţi. “Bine, tati! În seara asta scoatem roţile ajutătoare şi mâine ieşim cu bicicleta”. Cum am ajuns acasă m-am pus pe şurubărit. Am scos roţile ajutătoare şi eram gata pentru a doua zi. Măriuca ar fi vrut să facă o tură prin casă, aşa de încălzire, cu greu am convins-o să aştepte până a doua zi. Mai ales că şi vedeam nişte geamuri sparte prin casă.
